Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Moțiunea de cenzură seamănă mai degrabă cu o piesă provincială jucată într-un teatru care și-a pierdut până și orgoliul imposturii. Nu mai exista nici măcar ambiția grandorii. Nimeni nu vrea să fie un Richelieu, un Talleyrand sau măcar un prefect interbelic corupt și elegant; oamenii aceștia par administratori de scară de bloc certați pe listele de întreținere ale Apocalipsei.
Și totuși, vorbesc despre „destinul țării”, despre „salvarea națională”, despre „momente istorice”, sau ” partide pro-europene” și ”europenism” cu o solemnitate atât de disproporționată față de statura lor încât aproape că înduioșază. Îi vezi la televiziuni cum se atacă reciproc cu acea ură birocratică specifică lumii neomarxiste moderne, o ură fără pasiune, fără tragedie, fără măreție, ca și cum niște funcționari de la cadastru și-ar disputa proprietatea asupra pustiei morale în care am ajuns să trăim.
Dar adevărata revelație nu e moțiunea în sine, ci comparația aceea rostită grav, aproape liturgic, dintre contabilul jupuitor meomarxist de la Oradea și biblicul Moise. Acolo simți ceva mai profund decât iritare politică; simți acel amestec de râs și spaimă pe care îl ai când vezi un om beat intrând într-o biserică și încercând să cânte Axionul.
Moise. Omul muntelui și al focului.
Omul singurătății absolute, care vorbește cu Dumnezeu în întuneric și își conduce poporul prin deșert patruzeci de ani, care sparge Tablele Legii văzând vițelul de aur. Și acum numele lui e folosit pentru a descrie un administrator al deficitului bugetar, un tehnician al austerității, un contabil al colapsului.
Nu comparația scandalizează, ci naturalețea cu care a fost rostită și receptată. Faptul că nimeni nu mai simte disproporția. Că marile simboluri au coborât atât de jos încât pot fi rostogolite prin studiouri, printre breaking news, reclame la suplimente pentru prostată și grafice despre TVA.
Aceasta este, probabil, forma finală a degradării culturale: nu distrugerea simbolurilor, ci transformarea lor în accesorii de platou tv.
Nimeni nu-l mai contestă pe Moise; e ceva infinit mai trist — îl invită la talk-show.
Îl așază între un consultant politic transpirat și o moderatoare cu privire inteligentă și obosită și îl întreabă dacă are soluții concrete pentru așa-zisa ”reformă”.
Te întrebi serios dacă Moise ar mai putea supraviețui lumii noastre. Probabil că nu. Ar apărea imediat analiști care ar explica doct că traversarea Mării Roșii a fost populism acvatic și că mana cerească a creat dependență socială în rândul grupurilor vulnerabile din deșert. Ar exista experți, profesori universitari cu bărbuță, care ar demonstra că Tablele Legii sunt prea rigide și insuficient de incluzive. S-ar cere transparență decizională în relația cu rugul aprins și o dezbatere publică privind costurile traversării pustiei.
În fond, poate că aceasta este adevărata tragedie a epocii mele: nu faptul că nu mai avem oameni mari, ci faptul că am pierdut instinctul distanței dintre măreție și administrație.
Nu mai știm să privim în sus fără să coborâm imediat totul la nivelul contabilității zilnice. Totul trebuie tradus în management, în eficiență, în procedură, în ”reformă” și „europenism”.
Dacă Moise ar apărea astăzi în Parlament, cu tablele sub braț și cu nisipul pustiei încă pe sandale, un moderator cu tricou sub sacoul suflecat până la coate, l-ar privi zâmbind superior și l-ar întreba despre LGBTQ…
Exhală aceste ”poziționări”, totuși, un aer scârbos, aparte în spectacolul intelectualului îngenuncheat nu de forță, nici de foame, nici măcar de frică adevărată, ci de ceva mult mai mic și mai degradant: de obișnuința confortului și de atracția mediocrității victorioase. Nu vîrsta îl face lamentabil pe profesorul universitar care laudă slugarnic un politician rudimentar, nici eșecul literar pe scriitorul sau ziaristul care își pune talentul în slujba unor figuri pe care, în sinea lui, probabil le disprețuiește, ci faptul că între ceea ce ar fi putut fi și ceea ce acceptă să devină se cască o prăpastie morală pe care o acoperă zilnic cu fraze, justificări și grimase televizate.
Este greu să privești un actor coborând voluntar în anticamera puterii, râzând prea zgomotos la glumele unor oameni fără spirit, aprobând emfatic banalități administrative, transformându-și vocea — care îl rostea pe Shakespeare, Cehov sau Blaga — într-un instrument de propagandă pentru indivizi incapabili să înțeleagă măcar frumusețea unei singure pagini pe care el însuși a interpretat-o cândva.
Există aici ceva mai dureros decât corupția propriu-zisă: disproporția.
Contrastul aproape obscen dintre statura culturală și micimea obiectului slujit. Acesta este adevăratul semn al unei epoci obosite: nu faptul că mediocrii ajung sus — mediocrii au existat întotdeauna — ci faptul că oamenii superiori acceptă să îi slujească și să-i legitimeze. Puterea brută nu caută doar obediență; ea caută consacrare simbolică. Are nevoie de profesorul cu titluri, de filosoful cu BMW, de scriitorul cu premii, de actor, pentru a împrumuta, măcar pentru câteva ore, aparența unei civilizații pe care singură nu o poate produce.
Nimic nu este mai grețos decât clipa în care un om cultivat începe să vorbească precum cei pe care îi servește. Se vede asta imediat: vocabularul sărăcește, ideile se reduc la sloganuri, nuanțele dispar, iar inteligența — care ar fi trebuit să fie o formă de libertate — devine o simplă tehnică de justificare. Spiritul critic, odinioară viu, ajunge decor de platou. Iar el, fără să observe, nu mai coboară doar moral, ci și estetic: devine previzibil, tern, obedient în gesturi, atent la reacțiile puterii precum un valet care își urmărește stăpânul cu coada ochiului.
În asemenea momente înțelegi că degradarea unui intelectual nu începe atunci când greșește politic, ci atunci când încetează să mai suporte singurătatea.
Pentru că adevărata independență intelectuală are aproape întotdeauna un preț: marginalizarea, tăcerea, uneori sărăcia, aproape mereu nepopularitatea. Mulți rezistă cât timp demnitatea nu îi costă nimic. Puțini rămân verticali când demnitatea începe să doară.
Iar spectatorul simte instinctiv această cădere. Nu pentru că ar cere perfecțiune de la intelectuali, ci pentru că, în mod secret, încă mai speră ca măcar unii oameni să nu poată fi cumpărați cu granturi, invitații, funcții, privilegii mărunte sau proximitatea puterii. Când și aceștia cedează, dezamăgirea nu mai este doar politică. Devine aproape metafizică. Ca și cum o parte din ideea însăși de cultură s-ar compromite în fața tuturor.
Sunt oameni care se ratează cu demnitate și oameni care, de frica ratării, aleg o formă mult mai adâncă de prăbușire. Un filosof obscur, rămas într-un apartament plin de cărți și resentimente, un profesor universitar uitat de lume, un actor care nu mai primește roluri sau un scriitor pe care nu îl mai citește nimeni pot păstra încă ceva aproape nobil: fidelitatea față de propria lor măsură. Chiar și ratarea, trăită astfel, conține o anumită verticalitate.
O tristețe severă, dar curată.
Există în ea ceva ce încă poate inspira respect — respectul datorat celui care a pierdut fără să se vândă. Poate că destinul nu le-a confirmat talentul, poate că au rămas modești, marginali, neîmpliniți, poate că opera lor nu va conta niciodată cu adevărat, dar măcar au rămas întregi. Și aceasta este deja o formă de victorie într-o lume care îi împinge pe oameni să își negocieze până și ultima fărâmă de demnitate pentru puțină vizibilitate, pentru un contract, o funcție consultativă, o fotografie lângă putere sau câteva minute de atenție televizată.
De aceea degradarea intelectualului slugarnic pare atât de dureroasă: pentru că el nu și-a pierdut doar prestigiul, ci și dreptul la propria lui ratare demnă. Dacă ar fi rămas un filosof mediocru, un scriitor minor sau un actor uitat, poate că timpul ar fi trecut peste el cu o anumită milă. Dar în clipa în care începe să lingușească personaje grosolane, pigmei politici fără cultură, fără caracter și adesea fără inteligență reală, el pierde chiar și acea modestă noblețe a eșecului.
Există ceva aproape insuportabil în imaginea aceasta: oameni care ar fi putut măcar să îmbătrânească în discreția bibliotecilor, a teatrelor sau a cursurilor ținute cu încăpățânare câtorva studenți atenți ajungând să își consume ultimul rest de energie spirituală justificând vulgaritatea puterii. Nu mai sunt nici mari intelectuali, nici martiri ai culturii, nici măcar ratați respectabili. Devin doar anexe decorative ale unor mecanisme politice care îi folosesc exact pentru ceea ce odinioară păreau să combată: lipsa de profunzime, brutalitatea, minciuna și triumful suficienței agresive.
Aceasta este adevărata tragedie: nu faptul că au eșuat, ci faptul că, încercând să fugă de sentimentul eșecului, au coborât sub propria lor ratare.
