Misterioasa proclamare din 1965 a lui Nicolae Ceaușescu drept succesor al lui Gheorghiu Dej

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Anul 1965 este anul în care Nicolae Ceaușescu intră pe ultima turnantă în cursa de a deveni stăpânul absolut al României. Evident, este o complicitate a unui nucleu care se formase, nu singurul, dar cel mai influent, în anturajul liderului PMR Gheorghe Gheorghiu Dej, care era și șeful statului român. Ceaușescu este principalul beneficiar al morții la 19 martie 1965, a lui Gheorghiu Dej. Perioada la care ne referim este una plină de curaj pe scena politică internă și internațională. Pe de o parte, Ceaușescu vrea să rupă continuitatea moștenirii lui Dej prin neutralizarea celor fideli acestuia. Pe de altă parte, păstrează linia anti-sovietică a lui Dej, la care participase și el începând cu 1961 și până în 1964.

Moartea lui Gheorghiu Dej ia prin surprindere pe toată lumea

În ianuarie 1965, Gheorghiu -Dej merge la Varovia pentru a afla noutățile în cadrul Tratatului de la Varșovia. Se întoarce de acolo acuzând o răceală. La București, însă răceala nu îi trece și se simte tot mai rău. Tratamentele care i se administrează nu își fac efectul. Se formează o comisie medicală din reputați specialiști.

În cele din urnă, într-un  cerc restrâns, se află diagnosticul în data de 2 martie 1965. Era o formă agresivă de cancer pulmonar.  Dej era fumător înrăit, dar în toamna lui 1964, analizele de la ”Elias” ieșiseră perfect. Starea sănătății i se degradează vizibil. La 7 martie 1965, Dej vine cu greutate să voteze pentru Marea Adunare Națională. Are un ultim discurs televizat. Devine practic un muribund și nu mai apare la ședințele oficiale. La 18 martie 1965, este reales în lipsă Președinte al Consiliului de Stat. Moare în data de 19 martie 1965, la ora 17.43, după amiază.

Nicolae Ceaușescu și Maurer. Sursă: Arhiva EvZ

Ceaușescu, primul la căpătâiul defunctului. Jocurile erau făcute

Nicolae Ceaușescu ajunge primul la reședința defunctului Dej. Însoțit de alți demnitari, este primul care-l sărută pe frunte. Vrea să-și marcheze teritoriul.  Vom vedea cum a fost posibil acest fapt.

Atacatorul din Cracovia avea arme și muniție în mașină. Prima țintă a fost un tramvai

Portofelul digital, noua identitate a românilor. Ce se întâmplă dacă pierzi telefonul pe care ai toate actele

După câteva zile de doliu național, în care trupul a fost depus la actualul Palat Regal, a fost înmormântat pe 24 martie 1965, la Mausoleul Eroilor Comuniști din Parcul Carol de astăzi. Ulterior, când mormintele comuniștilor au fost dezafectate, după 1989, osemintele sale au ajuns la Cimitirul Bellu.

Nicolae Ceaușescu, „asul” unei „chinte la culoare”

În 1965, în anturajul lui Dej, s-a format un grup de cinci oameni. Ion Gheorghe Maurer era Primul Ministru sau Președintele Consiliului de Miniștri.  Alexandru Drăghici, unul din coordonatorii represiunii comuniste în anii 50 era Ministrul Afacerilor Interne și fost Ministru al Securității Statului. Chivu Stoica fusese predecesorul lui Maurer la conducerea Guvernului. În 1965, era membru al Biroului Politic al CC al PMR. Era în Secretariatul CC al PCR.

Emil Bodnăraș era Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în Guvernul Maurer și membru al Biroului Politic. După execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu în 1954, Bodnăraș rămăsese singurul actor implicat direct în actul de la 23 august 1944. El i-a preluat pe Antonescu și pe ceilalți membri ai Guvernului său și apoi i-a ascuns în Vatra Luminoasă. El a purtat negocieri cu Dămăceanu, colonelul care i-a dat arme pentru Gărzile Patriotice. Dej stătea încă ascuns în 1944.  În  noiembrie 1947 devenise Ministrul Apărării. Nicolae Ceaușescu fusese șeful DSPA și Ministru-adjunct al Apărării când Bodnăraș era Ministru „plin”.

Nicolae Ceaușescu era membru al Biroului Politic și membru în Secretariatul CC al PCR, responsabil cu politica de cadre. El era cel mai tânăr dintre membrii de top ai PMR. Avea 47 de ani și „32 ani de activitate revoluționară” cum vor consemna biografiile oficiale. Așadar, toți ceilalți patru îl cunoșteau.

Ion Gheorghe Maurer, apogeul puterii. sursa: EVZ

Gheorghe Apostol, „sărit la numărătoare”

Gheorghe Apostol a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai influenți oameni politici. În 1965, era Prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Deci, teoretic, era al doilea om după Ion Gheorghe Maurer. Pentru că el condusese PMR, în locul lui Dej din aprilie 1954 până la finalul lui septembrie 1955, a fost considerat cel mai îndreptățit să preia rolul lui Dej în fruntea PMR. Era membru al CC al PCR din 21 octombrie 1945.

Ilegalist vechi, ar fi putut să ceară eliminarea lui Ceaușescu după incidentul de la Vadu Roșca din decembrie 1957. Era pe poziții cheie în partid și conducea  Consiliul General al Sindicatelor. Totuși, atât Emil Bodnăraș, cât și Ion Gheorghe Maurer cât și Chivu Stoica și chiar Alexandru Drăghici știau că era un om obtuz. Practic, acesta a fost motivul pentru care privirile celor patru (Maurer, Bodnăral, Drăghici, Chivu) s-au orientat spre Nicolae Ceaușescu.

De ce Maurer îl vrea pe Nicolae Ceaușescu?

Fără îndoială, Ion Gheorghe Maurer a fost cel care i-a convins pe Bodnăraș. Chivu și Drăghici că Nicolae Ceușescu trebuia să fie alesul. Așa cum am scris, îl cunoșteau toți. Ceaușescu trecuse de UTC, la munca în regionale de partid, făcuse campania electorală din 1946, aooi ajunsese la Agricultură în Guvernul Groza. Participase la colectivizarea agriculturii, la ideologizarea Armatei. Fusese în Prezidiul Marii Adunări Naționale, șeful Comisiei de Politică Externă. Era în CC al PMR, în Biroul Politic și devenise responsabil cu politica de cadre în cadrul Secretariatului CC al PMR unde era membru.

Își dovedise loialitatea atunci când avuseseră loc epurările din PMR, de la grupul moscovit Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, la Valter Roman, Leonte Tismăneanu, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu. Ba chiar scrisese un articol chiar și în contra lui Lucrețiu Pătrășcanu. În 1964, pregătise parada de 23 August în cele mai mici detalii. Era într-un fel, un „soldat credincios al Partidului”. Era omul suficient de trecut prin toate, însă suficient de manevrabil, credea Maurer. Evident, își va da seama în mai puțin de un deceniu de la momentul 1965, că se înșelase.

La Plenară, Nicolae Ceaușescu este cel ales

La 22 martie 1965, cu două zile înainte de înmormântarea lui Dej, are loc Plenara CC al PCR. Jocurile sunt făcute. Nicolae Ceaușescu este ales în fruntea PMR ca prim-secretar. Interimatul Consiliului de Stat fusese asigurat de Avram Bunaciu. Chivu Stoica devine Președintele Consiliului de Stat. Emil Bodnăraș devine Prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Ion Gheorghe Maurer rămâne Președintele Consiliului de Miniștri. Alexandru Drăghici, Ministrul de Interne devenise din 18 martie 1965, Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Gheorghe Apostol rămâne în prezidiul permanent al PMR și Prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri până în 1967. Este o consolare pentru el, însă realizează că epoca lui se apropie de sfârșit. Alexandru Drăghici a fost probabil cel mai greu de convins dintre cei patru „conjurați” să încline balanța spre Ceaușescu. Fusese în linia 1 a represiunii comuniste iar în URSS, chiar și Hrusciov fusese debarcat deși declanșase destalinizarea. Drăghici știa că numele său se lega strâns de „dejism”, faza românească a stalinismului, adică de crime odioase, persecuții, schinguiuri și temnițe pline cu deținuți politici, cu mii de mormite și gropi comune. Sperase să-și amâne sfârșitul politic. Apostol nu-i putea garanta, în schimb, Maurer și ceilalți, da. Îi dăudseră iluzia că Nicolae Ceaușescu putea fi manevrat.

Câte secrete a avut Emil Bodnăraș?

Fără îndoială, Emil Bodnăraș a fost omul de legătură dintre comuniștii români și URSS. Dacă lui Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu îi datora câștigarea cursei interne, Emil Bodnăraș asigurase acceptul tacit al Moscovei. Emil Bodnăraș pregătise operația militară de străpungere a „Porții Iașilor” în august 1944, apropiind controlat trupele sovietice de Iași. Era, evident, o stratagenă ca aceia care mai ezitau să-l dea jos pe Antonescu, să nu mai ezite și să accepte.

Bodnăraș se infiltrase în GRU (serviciul de spionaj al Armatei Roșii), mimând dezertarea în perioada interbelică. Fusese evident, omul SSI. Ca orice serviciu secret, SSI lua în calcul și victoria sovietică. Așadar, trebuia să gândească și ieșirea din război. Ori, Bodnăraș asta făcuse. Lucrase subteran la întoarcerea armelor. Omul care pregătise Capitala pentru momentul 23 august 1944, îl predase pe Antonescu sovieticilor rămânea un prețios element de legătură. Înlesnise prin fratele lui, Manole, evadarea lui Dej, pusă în practică de Maurer.

Un al treilea frate al lui Bodnăraș, Aurel Bodnăraș (născut prin 1915),  dat fiind că mama lor era de origine germană fusese în Waffen SS. Acel frate a fost trimis discret în Bulgaria. Era evident că Bodnăraș avea astfel informații prețioase din structurile militare naziste. Alexandru Șiperco, un ilegalist cunoscut și totodată figură de bază a conducerii sportului românesc olimpic și-a scris „Memoriile”. El vorbise cu mulți membri ai nomenclaturii comuniste. Informația despre Aurel Bodnăraș apare în amintirile fostei soții a lui Emil, Florica și ale lui Mihai Levente. Ei susțin că atât Dej cât și Ceaușescu ar fi știut acest aspect și de aceea Bodnăraș nu ar fi vrut să preia șefia PMR. Evident, poveștile sunt mai complicate de atât.  Aurel Bodnăraș ar fi lucrat la Sofia, într-o tipografie, iar după moartea lui Stalin, Bodnăraș l-ar fi adus la o întreprindere agricolă de la Mânăstirea-Călărași.

Emil Bodnăraș, legături strânse cu Nikolai Bulganin

Așadar, având ascendentul de a fi fost agent al GRU și al SSI, Emil Bodnăraș cunoștea „ițele încurcate” ale raporturilor româno-sovietice. Este de înțeles de ce Dej și Maurer l-au păstrat lângă ei când au început să îl contreze pe Nikita Hrusciov și să facă nu numai destalinizare ci și o desprindere de linia politică a URSS al cărei apogeu fusese în aprilie 1964.

Depărtarea României de URSS în aprilie 1964 fusese evident făcută în baza informațiilor la care Bodnăraș avea acces. În 1955, după ce Austria semnase Tratatul de Neutralitate, nu se mai justifica existența trupelor sovietice acolo. Ori, conform Tratatului din 1947, se convenise că sovieticii trebuiau să staționeze în România ca trupe de legătură cu trupele din Austria. Gheorghe Apostol precizează că Bodnăraș a pus prima dată problema retragerii trupelor sovietice când Hrusciov a făcut o escală la București, venind din Bulgaria. Hrusciov a refuzat țipând și a plecat.

În noiembrie 1955, Dej l-a trimis pe Emil Bodnăraș la Moscova, pentru a participa la festivitățile legate de Revoluția din Octombrie care aveau loc tradițional, la  7 noiembrie 1955. Spera să-l îmbuneze pe Hrusciov. Practic, la recepția de după manifestările oficiale, Bodnăraș a discutat direct cu Nikolai Bulganin și cu Hrusciov.  Ori, Bulganin era unul dintre conspiratorii care au contribuit la debarcarea lui Hrusciov.

Bodnăraș știa de debarcarea lui Hrusciov? A ajutat asta la „Declarația din aprilie”?

Se pregătea debarcarea lui Hrusciov, în contextul rezolvării „crizei rachetelor” din Cuba (16-28 octombrie 1962), mult prea pacific decât dorise linia dură de la Moscova. De fapt, în ianuarie-septembrie 1964, Hrusciov lipsise din Moscova nu mai puțin de 5 luni. Brejnev începuse să pună problema debarcării lui Hrusciov, discutând cu fidelii săi din CC al PCUS din martie 1964.

Dar oare de ce fusese Brejnev prudent? În iunie 1957, Voroșilov, Molotov, Malenkov,  Kaganovici,  Bulganin și Șepilov au încercat să-l debarce pe Nikita Hrusciov, din funcția de prim-secretar al PCUS dar CC al PCUS îl susținuse. Asta, deși Voroșilor era Președintele Prezidiului Sovietului Suprem,  Bulganin era Primul Ministru al URSS (februarie 1955-martie 1958), Kaganovici era Prim-Viceprim-ministru,  Șepilov era Ministrul de Externe în funcție. Malenkov fusese Prim Ministru, Molotov fusese Mimistru de Externe.

Gheorghe Gheorghiu Dej și Nikita Hrușciov, Nicolae Ceaușescu Sursa foto: Wikipedia

În octombrie 1964, profitând de faptul că Hrusciov era în Abhazia, Brejnev a apelat la Prim-viceprim-ministrul Șelepin, la șeful KGB Semiceastnîi. La 12 octombrie 1964, Hrusciov a fost chemat de Brejnev la Moscova și i s-a cerut demisia.  Hrusciov a discutat cu Anastas Mikoian, membru al Prezidiului Sovietului Suprem și a decis să se retragă afirmând că el are meritul de a fi făcut să dispară frica inoculată de Stalin. Pe 14  octombrie, CC al PCUS și Prezidiul Sovietului Suprem au luat act de demisia lui Hrusciov. Brejnev a preluat conducerea PCUS iar Kosîghin a preluat funcția de șef al Guvernului.

Acum înțelegem de fapt „curajul” lui Dej de la plenara din 22 aprilie 1964. Bodnăraș care fusese din 1954 Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (Prim-vicepreședinte în perioada  1055-1957) și apoi din nou Vicepreședinte din 1957 până în 1965 știuse de la Bulganin cum mergeau lucrurile la Moscova. Este sigur că păstrase relații la vârful politicii sovietice.

Rolul Moscovei prin Emil Bodnăraș?

Așadar, Bodnăraș a asigurat recunoașterea Moscovei pentru Nicolae Ceaușescu, drept succesor al lui Dej, Prin el, Moscova a văzut faptul că Nicolae Ceaușescu va fi un lider disciplinat. Așa se explică de ce Emil Bodnăraș a devenit Prim-Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri la 18 martie 1965 (Dej, muribund a fost ales Președinte al Consiliului de Miniștri) până la 8 decembrie 1967.  Este clar de ce Nicolae Ceaușescu îl numește pe Emil Bodnăraș Vicepreședinte al Consiliului de Stat  la 9 decembrie 1967, când el însuși i-a succedat lui Chivu Stoica în această funcție. Bodnăraș va avea această funcție până la decesul său din 24 ianuarie 1976.

Practic, așa se poate explica de ce Moscova a acceptat alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PMR. Au fost multe speculații că numirea lui Ceaușescu ar fi luat Moscova prin surprindere. La fel de adevărat, este faptul că Emil Bodnăraș a acționat alături de Ion Gheorghe Maurer, relativ rapid, orientându-se din timp spre Ceaușescu. Fără Bodnăraș, lui Apostol, perdantul de la 22 martie 1965, i-ar fi fost imposibil să aibă acordul de principiu al Moscovei.

Nicolae Ceaușescu în orbita Moscovei?

Ceaușescu fusese în orbita Moscovei încă din 1953. Studiase la Academia Militară „I.V. Stalin” din București în ianuarie-iulie 1953. Studiase în cel puțin două stagii la Academia Militară „Mihail Frunze” din Moscova. Sunt memorialiști care susțin că viitorul lider absolut al României l-ar fi avut ca profesor pe viitorul șef al KGB și viitor lider sovietic Yuri Andropov.  Nicolae Ceaușescu a fost la Moscova în martie 1953, când a murit Stalin. În perioada 1950-1954, la Moscova, studiase și viitorul colaborator și apoi rival al lui Ceaușescu, Ion Iliescu. Acesta a studiat în intervalul 1950-1954, la Institutul Energetic „V.M.Molotov” din Moscova.

Influența Moscovei ca forță de susținere pentru Nicolae Ceaușescu s-a văzut atunci când viitorul lider român fost iertat în decembrie 1957. După represiunea armată de la Vadu Roșca, mulți din PMR credeau că se va sfârși cariera cariera politică a lui Nicolae Ceaușescu. Spre surprinderea multora, verdictul PMR, recomandat de Gheorghiu Dej ar fi fost acela că Nicolae Ceaușescu ar fi ordonat „foc!” în situație de legitimă apărare. Ceea, ce evident, nu a fost adevărat. Țăranii contra cărora Ceaușescu deschisese focul la 4 decembrie 1957 nu erau înarmați.

În plus, în „Orizonturi Roșii”, generalul Pacepa scrie că Nicolae Ceaușescu însuși își atribuia meritul prieteniei cu Hrușciov care i-ar fi spus că atât timp cât Ceaușescu era la București, nu mai trebuiau ținute trupele sovietice în România. Evident, ca întotdeauna, adevărul e pe undeva în locul unde se intersectează mai multe biografii individuale.

Nicolae Ceaușescu: „Vom cinsti memoria ta, tovarășe Gheorghiu!”

Nicolae Ceaușescu, noul prim-secretar al PMR va fi primul oficial de partid care va sta lângă primul militar care duce pe umeri sicriul lui Dej pe 24 martie 1965. În imagini, Emil Bodnăraș apare lângă Ceaușescu. Acum înțelegem, evident, de ce. Să se vadă, discret că Moscova era de acord cu alesul.  În discursul funebru Ceaușescu va începe astfel: „Vom cinsti memoria ta, tovarășe Gheorghiu!” Va încheia discursul în care va vorbi de ”eforturile înzecite” pentru a continua „linia generală a partidului”, cu următoarele cuvinte: „Adio, scump tovarăș și pretin”!