Opinii
Memoria fricii, confortul care urăște zgomotul și omul care nu mai riscă. Epoca nerușinării liniștite
Sursa foto: arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Sunt dimineți în care cafeaua are gustul limpede al unei promisiuni: aroma ei curată, aproape florală, urcă încet spre cap, iar gândurile se adună, ordonate, ca niște pagini bine tipărite. În astfel de dimineți ai impresia că lumea, cu toate mizeriile ei, poate fi ținută la distanță de câteva lucruri simple: liniștea camerei, lumina egală de pe birou, un espresso băut fără grabă.
Dar există și alte dimineți, mai rare și tocmai de aceea mai apăsătoare, în care trebuie să deschizi dosare, să auzi declarații, să privești chipuri și gesturi ale unor oameni despre care urmează să scrii. Și atunci, fără avertisment, apare acea senzație stranie, fizică. O senzație care nu are nimic din iritarea intelectuală obișnuită, nici din indignarea morală: este mai degrabă o formă de greață.
Nu e o metaforă. E o senzație exactă, recognoscibilă, care începe undeva între stomac și piept, ca un mic nod. Îți dai seama imediat că nu vine de la cafea, nici de la oboseală.
Vine din ceea ce citești, din ceea ce vezi în cuvintele și gesturile acelor oameni. Încerci să rămâi calm, să păstrezi acea distanță pe care orice om carea scrie și-o cultivă ca pe o formă de igienă interioară. Dar uneori distanța aceasta cedează. Realitatea pe care o descrii intră în tine cu o brutalitate neașteptată, și atunci începi să simți nu doar disprețul sau indignarea, ci ceva mai vechi și mai elementar: repulsia.
Este o repulsie aproape animalică. O recunoști pentru că seamănă cu acea reacție instinctivă pe care o ai când miroși ceva stricat sau când vezi, într-un colț de bucătărie, o târâtoare puturoasă suspectă. Nu e nevoie de explicații morale sofisticate. Corpul tău înțelege primul. Și tocmai această reacție fizică te surprinde. Pentru că, în mod normal, politica este o lume a abstracțiilor: doctrine, strategii, jocuri de putere, alianțe. Chiar și atunci când e murdară, ea rămâne de obicei murdară în mod intelectual. Dar există momente când mizeria devine atât de groasă, atât de lipsită de orice pudoare, încât trece din registrul ideilor în registrul simțurilor.
Te uiți la imagini, la acele fețe sigure pe ele, cu zâmbete calibrate pentru camere, și simți că ceva nu e doar fals, ci degradat.
Nu minciuna în sine provoacă greața – minciuna este veche cât politica. Nici cinismul, care are și el o tradiție lungă. Ceea ce produce acea senzație aproape fizică este lipsa totală de rușine. O anumită nerușinare calmă, liniștită, rostită cu voce egală, ca și cum totul ar fi perfect normal. O nerușinare care nu mai caută nici măcar să se justifice.
Și atunci începe un fel de luptă tăcută între două lucruri: scrisul și stomacul. Scrisul îți spune că trebuie să mergi mai departe, să notezi, să citezi, să explici. Stomacul îți spune că ai prefera să închizi totul, să deschizi fereastra, să ieși câteva minute afară. Uneori chiar faci asta. Te ridici, mergi până la geam și privești. Și, pentru o clipă, realitatea obișnuită – un troleibuz care oprește, cineva care își aprinde o țigară, două persoane care râd – pare mai sănătoasă decât toată acea lume pe care tocmai ai citit-o.
Dar te întorci la birou. Pentru că, într-un fel ciudat, tocmai acea greață îți amintește de ce trebuie să scrii. Doar că, uneori nu poți opri jetul acru-amar: vomiți.
Dacă nu ar exista reacția aceasta fizică, dacă totul ar rămâne doar un joc abstract de idei, poate că ai deveni indiferent. Și indiferența este, probabil, starea cea mai periculoasă în fața degradării publice. Greața, oricât de neplăcută ar fi, este încă un semn de sănătate. Ea spune că organismul – chiar și organismul moral – refuză să digere orice.
Așa că reiei fraza începută, mai sorbi puțin din cafea, și încerci să descrii ceea ce ai văzut. Nu pentru a te răzbuna pe cineva și nici pentru a face morală, ci pentru a fixa în cuvinte acea senzație stranie care apare uneori când privești prea atent viața publică: sentimentul că, dincolo de vorbe, dincolo de strategii și calcule, există un prag al decenței care, odată trecut, nu mai provoacă doar indignare, ci un reflex mult mai vechi și mai sincer al trupului – acela de a respinge ceea ce simte că este stricat, împuțit.
În principiu, - ce expresie! - sunt de acord cu dl. Crin Antonescu. Atitudinea d-sale în monstruosul scandal al fiicei dlui Victor Ponta, nu face decât să-mi confirme că sabotarea candidaturii lui de către PNL-ul userizat la preșidenția României a coincis cu ultima șansă - pierdută - a normalității în țara aceasta necăjită.
„Dar ceea ce i s-a întâmplat fiicei sale, Irina, - scrie dl Antonescu - mă umple de scârbă și de groază. Aceste vietăți useriste (dna Toiu și compania) sunt cele mai mizerabile secături pe care le-am văzut în politica României după 1989. Să împiedici un minor să ia un avion spre țara lui (într-o situație limită), pe considerente de «imagine», e tot ce am văzut mai mizerabil, mai revoltător, mai inuman de când trăiesc în sau pe lângă mocirla de politică.
Pentru că știu ce înseamnă să-ți protejezi copilul de ura stupidă a tuturor idioților. Și cred, mai mult ca oricând, că aceste gunoaie umane care se auto-intitulează «reformatori» ai vieții politice românești trebuie să dispară din viața noastră. Nimeni — oricât de păcătos — nu s-a răfuit cu un copil absolut nevinovat din ură față de părinți sau din motive de «imagine». România trebuie să scape urgent de otrava politică și morală numită USR”.
Lucrul cel mai neliniștitor nu este episodul în sine — care, ca orice fapt politic, poate fi interpretat diferit de fiecare — ci felul în care el dezvăluie ruptura tot mai adâncă din societatea românească. Nu o simplă divergență de opinii, nu o polemică politică obișnuită, ci apariția a două tabere care par să nu mai aibă nimic în comun, nici măcar instinctele morale elementare.
Se vede asta în conversațiile dintre prieteni, în discuțiile de familie, în mesele unde, până nu demult, oamenii vorbeau despre copii, despre vacanțe, despre viață. De câțiva ani însă, în tot mai multe locuri, apare o tensiune surdă. Un cuvânt despre politică și atmosfera se schimbă. Privirile se închid, vocile se ascut, iar oamenii care ieri râdeau împreună descoperă brusc că se află în tabere diferite.
Este una dintre cele mai stranii transformări ale ultimului deceniu: prietenii care se destramă din cauza unei poziții politice, familii în care frații nu își mai vorbesc, părinți și copii care ajung să se privească cu suspiciune pentru că votează altfel sau pentru că privesc altfel un eveniment public. Episodul de acum nu face decât să arate cât de departe a mers această fractură. În loc ca discuția să pornească de la un fapt simplu — vulnerabilitatea unui copil prins într-un conflict politic — reacțiile au urmat aproape mecanic liniile tribale ale taberelor. Pentru unii, gestul este evident revoltător; pentru alții, el trebuie apărat sau minimalizat, nu pentru că ar fi moral, ci pentru că adversarul politic nu merită compasiune.
În această logică, copilul dispare. El devine doar o piesă într-un joc de poziționări politice.
Dar ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze cu adevărat nu este atât gestul în sine, cât reacția socială care îl înconjoară. Pentru că ea arată cât de mult s-a erodat capacitatea de a vedea realitatea dincolo de identitatea de tabără. Dacă gestul îl afectează pe „al nostru”, el devine scuzabil. Dacă îl afectează pe „celălalt”, el devine justificat.
Așa se nasc societățile polarizate: nu prin diferențe de idei — acestea sunt normale — ci prin transformarea adversarului într-un obiect al urii morale.
În România de astăzi, această transformare începe să devină vizibilă peste tot. Oamenii nu mai discută, ci se suspectează. Nu mai argumentează, ci etichetează. În locul unei conversații despre fapte apare o competiție de indignări, fiecare tabără încercând să demonstreze că cealaltă este fundamental imorală.
Într-un asemenea climat, relațiile personale devin fragile. O prietenie poate fi distrusă de o replică spusă într-o seară. O familie se poate rupe din cauza unei discuții despre politică. Și, poate cel mai trist, oamenii ajung să se urască pentru lucruri care, cu doar câțiva ani înainte, ar fi fost simple divergențe de opinie.
Acesta este cel mai grav efect al radicalizării politice: nu faptul că partidele se atacă între ele — asta a existat mereu — ci faptul că ura politică începe să pătrundă în viața personală a oamenilor, în prietenii, în familii, în comunități.
Când se ajunge aici, politica nu mai este doar o dispută pentru putere. Ea devine o forță care dizolvă legături umane.
Cred că un astfel de episod ar trebui privit cu mai multă luciditate decât cu furie. Nu pentru a decide cine are dreptate într-o controversă punctuală, ci pentru a înțelege cât de adâncă a devenit ruptura dintre noi.
Pentru că o societate în care oamenii ajung să se urască din cauza politicii este deja o societate care a început, încet, să se destrame.
Sigur, poate greșesc, dar totuși scriu.
« Je parle au hasard, et j’y parle librement de tout ce que j’en pense. Je me hasarde volontiers à dire des sottises. » „Vorbesc la întâmplare și liber despre tot ce gândesc. Mă încumet de bunăvoie să spun prostii.”
Această afirmație se regăsește în Cartea I, Eseul XXVI: „Despre educația copiilor” (De l’institution des enfants), unul dintre cele mai celebre eseuri ale lui Montaigne.
Este un pasaj în care autorul își exprimă filosofia sincerității radicale, a autenticității intelectuale și a limitelor cunoașterii personale. Montaigne susține că nu e rușinos să nu știi ceva, atâta timp cât recunoști acest lucru. Dimpotrivă, asumarea ignoranței este dovadă de înțelepciune.
Montaigne combate ideea de vanitate intelectuală și îndeamnă la o atitudine critică, modestă, dar liberă față de cunoaștere. Pentru el, a vorbi liber despre toate, fără a te pretinde infailibil, e parte dintr-o filosofie a echilibrului între scepticism și curiozitate.
El nu se teme de greșeală, ci de ipocrizie și de dogmatismul prefăcut.
S-ar putea să greșesc, dar scriu… Fără să urăsc, fără să cer socoteală, fără să am certitudinea că sunt deținătorul adevărului.
Despre o specie de om care s-a născut relativ recent, anume de la apariția pe scena publică a mizerabilului scelerat, turnător Traian Băsescu - Petrov. Eu am numit acest nou tip de om - ”omul care nu mai riscă să vadă adevărul”.
Pe acest om l-am cunoscut bine. L-am cunoscut suficient cât să-i știu pauzele dintre fraze, micile ezitări când formula o obiecție, acel zâmbet de om care înțelege mai mult decât spune. Un om care citea, care ironiza, care făcea legături. Uneori, un om care îți dădea impresia că, dacă tu ai fi fost împins într-un colț, ar fi spus nu, te ar fi apărat.
Mi-aș fi putut miza viața pe capacitatea lui de revoltă.
Astăzi, același om tace. Sau, mai exact, se face că nu vede adevărul.
Nu e prost. Nu e ignorant. Nu e manipulat. Știe. A citit. A auzit. A intuit direcția. Dar a ales altceva: să nu riște nimic.
Interiorul lui nu e gol. E un amestec confuz de luciditate și calcul mărunt. Dimineața se trezește fără panică. Își bea cafeaua, parcurge știrile, recunoaște tiparele. Simte, vag, o iritare. Apoi o neutralizează. „Nu e chiar așa grav.” „Lucrurile sunt mai nuanțate.” „Oricum, ce pot face eu?”
Nu minte. Se anesteziază.
Pe vremea lui Ceaușescu, frica avea contur. Era frica animalică, brutală. Frica de noapte, de uși care se deschid, de telefoane care sună prea târziu. Riscul era uriaș și vizibil. Tăcerea era o formă de supraviețuire. Atunci, omul știa exact ce pierde: libertatea, cariera, uneori viața. Și tocmai de aceea, când cineva vorbea, gestul avea greutate. Revolta era rară, dar reală.
Astăzi, riscul nu mai e vital.
Astăzi, nu te așteaptă Securitatea, te așteaptă dezaprobarea. Nu ți se ia pâinea. Ți se ia acceptarea.
Nu ești arestat. Ești etichetat.
Nu ești redus la tăcere. Ești scos din conversație.
Omul acesta știe foarte bine diferența. Și tocmai de aceea alege comoditatea.
În interiorul lui există un mic tribunal. Un judecător blând, dar pervers, care îi spune: „De ce să te expui?” „De ce să pierzi invitații, prieteni, statut?” „De ce să fii problematic?” Nu e un laș clasic. E un om care a internalizat regula noii ordini: nu ieși din cadru.
Societatea neomarxizată nu cere supunere totală. Cere aliniere simbolică. Nu te obligă să aplauzi. Doar să nu strici atmosfera. Să nu pui întrebări greșite. Să nu deranjezi consensul moral al grupului. Iar omul acesta, care chiar a făcut ceva în viață, care are o biografie, o carieră, o coloană vertebrală minimă, a decis că nu merită să riște toate astea pentru un adevăr care nu mai e la modă.
În adâncul lui, se compară cu trecutul și se absolvă: „Atunci era dictatură. Acum e democrație.” Dar tocmai aici se ascunde minciuna. Pentru că, dacă atunci frica era impusă din afară, astăzi e auto-administrată. Atunci tăceai ca să trăiești. Astăzi taci ca să fii plăcut, acceptat.
Nu mai există sentimentul tragic al riscului. Nu mai există eroism. Există doar o contabilitate a pierderilor simbolice. Omul acesta cântărește totul: reputație, poziție, relații, capital moral. Revolta nu mai apare ca necesitate, ci ca prostie. Ca un gest inutil, aproape vulgar.
Așa că se adaptează. Își rafinează limbajul. Folosește cuvintele corecte. Evită subiectele grele. Zâmbește când se cere zâmbet. Se indignează selectiv. Și, în fiecare seară, se culcă liniștit, spunându-și că nu a făcut nimic rău.
Poate că nu a făcut nimic rău.
Diferența dintre frica de atunci și comoditatea de acum e simplă și devastatoare: atunci riscai totul pentru adevăr; acum riști adevărul pentru confort.
Acest om nu va fi judecat de istorie. Istoria iubește zgomotul și excesele. Dar va fi judecat, într-o zi, de ceva mai intim: de propria memorie, când va realiza că nu i s-a cerut viața, nici libertatea, nici măcar cariera — ci doar să nu tacă.
Și n-a riscat.
Încep să-i înțeleg pe românii care îl urăsc pe Trump. Și pe cei care glorifică sorosismul și neomarxismul care domină Europa. Nu-i înțeleg ideologic, ci organic. Nu pentru ce spune, ci pentru ce tulbură. Pentru că au ajuns la jumătatea vieții și, odată cu asta, au ajuns și la un acord tacit cu lumea. Au copii. Au o stabilitate suficientă cât să pară definitivă. Au investit prea mult în continuitate ca să mai suporte ideea de ruptură. Unii sunt excepționali, alții sunt oameni minunați. La alții (puțini), chiar țin și îi admir.
Trăiesc bine — și „binele” acesta nu e opulență, ci previzibilitate. Un calendar care se repetă. Un corp care încă răspunde. Un viitor suficient de clar cât să nu doară. Orice zguduire radicală, orice spectru de război sau colaps, le apare nu ca necesitate istorică, ci ca o obscenitate morală. Ca o violare a contractului nescris dintre om și lume: dacă m-am purtat corect, nu mi se poate cere mai mult.
Îi înțeleg.
Cu un amendament. Majoritatea nu au trăit frica de a fi luat de pe stradă.
Nu au trăit senzația aceea de suspendare a identității, când nu mai ești cetățean, nici vinovat, nici liber — doar disponibil pentru dispariție. În comunism erau copii. Protejați nu de sistem, ci de ignoranță. Au trăit lipsurile, da. Frigul. Raționalizarea. Umilința mică. Dar nu frica mare. Nu frica organizată. Nu frica în care tăcerea devine o strategie de supraviețuire, iar adevărul o imprudență.
Aici intervine memoria — nu ca amintire, ci ca structură internă. Memoria nu e ce ne aducem aminte, ci ce ne-a modelat nervii. Cei care au trăit teroarea nu o evocă neapărat în cuvinte; o poartă în reflexe. În felul în care privesc autoritatea. În suspiciunea față de liniște. În neîncrederea față de societăți prea bine articulate.
E o diferență pe care istoria nu o explică suficient: lipsa te învață adaptarea; teroarea te învață simularea. Lipsa te face inventiv; teroarea te face opac. Cei care au cunoscut teroarea nu se mai sperie de zgomot, pentru că știu că liniștea poate fi mincinoasă. Cei care au cunoscut doar lipsa visează, firește, la liniște.
De aici ruptura dintre generații și sensibilități.
Când aud vorbindu-se despre pierderea „drepturilor omului”, reacția lor e conceptuală. Drepturile sunt un dat. O infrastructură. Un fundal. Pentru alții, drepturile au fost absențe concrete: lipsa dreptului de a vorbi, de a pleca, de a refuza, de a nu minți. Libertatea, pentru cei din urmă, nu a fost niciodată o idee — a fost o tensiune permanentă între ce gândești și ce poți spune.
Libertatea nu e simțită la fel de cei care au trăit-o ca absență și de cei care au primit-o ca normalitate. Pentru unii, libertatea e fragilă și reversibilă. Pentru alții, e un decor stabil, aproape natural. De aceea, unii o apără cu suspiciune, alții cu indignare morală. De aceea, ideologiile care vorbesc despre „resetări”, „transformări radicale”, „sfârșituri de epocă” sunt recepționate diferit. Pentru cei marcați de teroare, ele sună a repetiție istorică. Pentru ceilalți, sună a progres. Unii aud ecouri. Alții aud promisiuni.
Istoria, de fapt, nu se repetă identic — dar se repetă în felul în care oamenii reacționează la nesiguranță. Cei care au fost striviți de istorie o privesc cu prudență. Cei care au fost purtați de ea o cred binevoitoare.
Trump, în acest context, nu mai e un om. E un simptom. Un simbol al instabilității asumate. Al conflictului ca metodă. Al zgomotului ca adevăr. Iar omul care a investit totul în stabilitate nu poate ierta zgomotul. Nu pentru că ar fi imoral, ci pentru că zgomotul amenință arhitectura vieții lui.
Și totuși, au dreptatea lor.
Ani de-a rândul, maxima satisfacție nu venea din victorie, nici din confirmări publice, ci dintr-o formă discretă de recunoaștere între noi, cei care ne știam. Era suficient să fim în aceeași încăpere, să schimbăm câteva cuvinte sau chiar să tăcem, pentru a înțelege că vedem aceleași linii de forță ale lumii, că distingem fără efort ce e drept și ce e strâmb. Nu exista exaltare în asta, ci o liniște matură, o siguranță care nu avea nevoie să fie proclamată.
Adevărul nu era un steag, ci un aer comun.
Azi, această liniște s-a spart. Nu printr-un șoc, nu printr-o prăbușire spectaculoasă, ci printr-o erodare lentă, aproape politicoasă. Suntem despărțiți nu pentru că am ajuns să credem lucruri radical opuse, ci pentru că realitatea însăși a devenit un teritoriu instabil, în care aceleași fapte sunt percepute ca detalii neesențiale sau, mai grav, ca simple opinii. Doar câțiva mai observă că dreptul la liberă exprimare nu e suprimat frontal, ci atrofiat, lăsat să se usuce din lipsă de exercițiu și curaj. Că nu mai e nevoie de interdicții zgomotoase, atâta timp cât oamenii ajung singuri să vorbească ”politically correct”.
Constituția, odinioară invocată ca un reper solid, pare astăzi un text maleabil, reinterpretat până când sensul său inițial devine aproape indecent de invocat. Se pot produce anulări ale alegerilor, excluderi fără vină, suspendări fără sentință, marginalizări fără rușine, toate ambalate într-un limbaj procedural care împrumută gravitate tocmai pentru a masca vidul moral. Legitimitatea a devenit o formă de retorică, iar dreptatea — o noțiune negociabilă, dependentă de context, de moment și de cine întreabă.
În acest peisaj, oamenii nu se mai ceartă pentru principii, ci se evită. Se privesc cu o politețe rece, fiecare presupunând că celălalt „vede altceva”, deși ceea ce s-a pierdut nu e vederea, ci curajul de a numi.
Aici apare gândul, stânjenitor prin claritatea lui: că ne apropiem de acea etapă istorică în care retragerea devine o formă de supraviețuire morală. Ca în primii ani ai comunismului, nu când represiunea era deja totală, ci când se instala, discret, iar cei care înțelegeau mecanismul alegeau să se retragă înainte de a fi striviți.
Munții, în care să te retragi - în acest sens, nu mai sunt un loc geografic. Sunt o metaforă a distanței interioare, a refuzului de a participa la degradare, a unei tăceri asumate. Nu e vorba de eroism și nici de fugă, ci de o igienă a conștiinței. De a nu te lăsa contaminat de minciuna repetată până devine normalitate. De a rămâne, chiar și în izolare, fidel unei clarități care nu mai poate fi împărtășită fără costuri.
Asta este, în fond, notația mizantropică a timpului nostru: nu disprețul față de oameni, ci constatarea calmă că nu mai există un sol comun pe care să stăm fără să ne mințim. Și atunci, singura formă de demnitate rămasă e retragerea — lentă, tăcută, fără gesturi teatrale — în acel spațiu interior unde adevărul încă nu cere permisiunea nimănui.
Nu poți cere unui părinte să iubească haosul. Nu poți cere unui om care a reușit, în sfârșit, să respire, să accepte ideea că respirația însăși e provizorie. Nu poți cere cuiva care n-a cunoscut teroarea să creadă că libertatea reală e inseparabilă de risc.
Conflictul nu e politic….
Este conflictul dintre două feluri de a locui istoria. Unii o simt ca pe o amenințare latentă, alții ca pe un drum ascendent. Unii știu că ordinea poate deveni, peste noapte, opresiune. Alții cred că ordinea e, prin definiție, un bine.
Tragedia noastră nu e că ne urâm pentru lideri sau doctrine, ci că nu mai avem o memorie comună a fricii. Unii o poartă în tăcere. Alții o neagă din confort. Și pentru că frica nu mai e recunoscută ca experiență, ci doar ca retorică, libertatea însăși începe să fie negociată ca un lux. Unii se tem prea devreme. Alții prea târziu.
Restul e polemică. Dar miezul rămâne acesta: istoria nu ne desparte prin idei, ci prin ce ne-a fost permis să uităm.
Claritatea e obositoare. Adevărurile simple cer mai mult curaj decât polemica. Frica nu dispare. Doar își schimbă limbajul. Pentru unii e panică, pentru alții e iritare morală. Pentru unii e tăcere, pentru alții e indignare zgomotoasă. Dar nu e aceeași frică. Nu se naște din același loc din corp.
Când aud vorbindu-se despre stabilitate, simt mereu un ușor disconfort. Ca și cum cineva ar confunda absența durerii cu sănătatea. Stabilitatea e bună, desigur. Dar știu — și nu din cărți — că ea poate deveni foarte repede o formă de somn. Iar somnul istoric e periculos. Nu pentru că visezi, ci pentru că nu mai auzi.
Cei care n-au trăit frica reală nu sunt vinovați. Dar sunt vulnerabili într-un alt fel. Ei cred că libertatea e un cadru legal, nu o tensiune zilnică. Cred că drepturile sunt garantate, nu tolerate. Cred că istoria e o succesiune de lecții învățate, nu o serie de greșeli repetate cu alte cuvinte.
Pentru mine — și pentru alții ca mine — libertatea n-a fost niciodată confortabilă. A fost mereu atentă. Mereu suspectă. Ca un animal care doarme cu un ochi deschis. De aceea nu mă sperie zgomotul. Mă sperie consensul prea liniștit. Acordul general. Certitudinea morală fără memorie.
Îmi dau seama că ura lor nu e ură. E teamă de pierdere. Teamă de a fi aruncați înapoi într-o istorie pe care au reușit, cu greu, să o considere încheiată. Ei nu urăsc un om. Urăsc posibilitatea ca lumea să nu mai fie administrabilă.
Și poate că aici e punctul în care nu ne mai putem convinge unii pe alții.
Pentru unii, trecutul e ceva ce a trecut.
Pentru alții, trecutul e ceva ce poate reveni.
Pentru unii, frica e irațională.
Pentru alții, frica e memorie activă.
Pentru unii, libertatea e normalitate.
Pentru alții, libertatea e ceva ce se pierde întotdeauna prima.
Istoria nu ne-a învățat aceleași lucruri. Ne-a atins în momente diferite ale vieții. Pe unii ne-a prins formați. Pe alții — protejați. Și asta nu se mai poate repara prin argumente.
Scriu toate astea fără mânie. Aproape cu tandrețe. Pentru că știu că fiecare își apără viața așa cum poate. Unii prin stabilitate. Alții prin vigilență. Unii prin liniște. Alții prin zgomot. Dar mai știu ceva: societățile nu se prăbușesc când oamenii se tem. Se prăbușesc când uită de ce ar trebui să se teamă.
Oamenii sunt politicoși, - conversații mici despre taxe, concedii, vreme și trafic. Exact genul de normalitate care se vrea eternă. Fiecare își apără viața printr-o formă de orbire selectivă. Nu e un defect. E o tehnică de supraviețuire.
Mi-am amintit de alte zile — nu concrete, nu databile — ci de starea aceea veche, difuză, în care tăcerea nu era neutră. Când liniștea avea intenție. Când fiecare gest era calibrat nu de bun-simț, ci de prudență. Atunci nu eram mizantrop. Eram atent. Mizantropia vine mai târziu, când atenția nu mai e necesară zilnic, dar nici nu mai poate fi abandonată.
Asta cred că ne desparte, de fapt.
Unii pot trăi fără să fie atenți. Alții nu mai pot.
De aici iritarea mea față de optimismul moral. Față de certitudinile rostite tare. Față de ideea că istoria ar fi devenit, în sfârșit, rezonabilă. Am văzut destulă nerușinare ca să știu că ea nu începe cu violență, ci cu relaxare. Cu acel ”lasă, nu se poate întâmpla” … Cu zâmbetul superior al celui care crede că lumea a învățat lecția.
Am scris adesea despre tăcere, despre rușine, despre oglindirea prin privirea străinului. Abia acum îmi dau seama că toate duc aici: la felul în care memoria fricii produce o formă discretă de patriotism interior. Nu unul strigat, nu unul exhibat. Ci unul care se manifestă prin neîncredere sănătoasă față de consens.
Probabil că de aceea par „negativ”. Nu e negativism. E refuzul de a confunda confortul cu adevărul.
Mizantropia mea nu e ura față de oameni, ci neîncrederea față de epocă. Față de epoca nerușinării liniștite, în care totul se spune, dar nimic nu mai e riscant. În care libertatea e celebrată exact în momentul în care încetează să mai fie apărată.
Adevărul (meu) e ste că atunci când nu mai simți frica, nu înseamnă că ești liber. Înseamnă că memoria a obosit.
Iar eu — cu toată oboseala și toată mediocritatea mea intelectuală — încă nu vreau să uit.
