Cum e posibil să bați palma tocmai cu partidul pe care de ani de zile îl critici neîncetat? Evident, confruntați cu o scădere semnificativă a sprijinului electoral, politicienii din Mișcarea 5 Stele au făcut ceea ce era necesar ca să-și apere fotoliile. Dar mai e ceva, incapacitatea genetică a mișcărilor populiste de stânga (antisistem) de a rezista
presiunilor establishmentului politico-financiar.

A dovedit-o Alexis Tsipras în Grecia, o dovedește Viorica Dăncilă în România, iar guvernul Conte bis le calcă hotărât pe urme.

De ce a ajuns Giuseppe Conte un Tsipras II pentru italieni, ne spune jurnalistul Lorenzo Vita în cotidianul ilgiornale.
it. “ A fost odată un populism de stânga, cel antisistem. Și a fost un război împotriva elitelor. (…) Acum, pe de o parte, populiștii de stânga au devenit elite. Pe de altă parte, elitele s-au apropiat de acești populiști, pe baza lucrurilor care unesc protestul și stabilitatea”.

Poate vi se pare prea poetic, dar Lorenzo Vita surprinde o tendință clară a mișcărilor de stânga așa-zis radicale-tentația permanentă de a se întoarce în marea familie progresistă. “Această alianță (PD- M5S la guvernare n.r.) va
trebui să arate că populiștii (de stânga n.r.) și progresiștii pot reconstrui fisura ideologică din ultimul deceniu și pot
reveni la construirea unui singur mare bloc politic”.

Constituirea unui astfel de bloc (între progresiștii sistemului și politicienii anti-sistem de stânga n.r.) atrage mulți politicieni de pe întregul continent. Ideea unui astfel de dialog a caracterizat mult timp dinamica politică națională și locală din Spania (Podemos și Partidul Socialist)”.

Un alt exemplu pe care îl folosește Lorenzo Vita în argumentația sa vine din Grecia. “Syriza lui Alexis Tsipras s-a transformat dintr-un piroman al Europei într-un pompier grec, cu fostul premier care, după ce a spus un „nu” hotărât Europei, a devenit apoi un elev silitor și răsfățatul laudelor venite de la Bruxelles. Jean-Claude Juncker continuă să îl considere un exemplu perfect al victoriei Uniunii Europene asupra forțelor distructive”.

Din punctul meu de vedere, și Emmanuel Macron a jucat, înainte de a deveni președinte, farsa candidatului antisistem. Alegerea sa rapidă și datoriile pe care le avea față de cei care l-au ajutat să ajungă șef al statului francez,
l-au făcut să abandoneze rapid această mască pentru a deveni „președintele bogaților”.

Mutatis mutandis, un astfel de joc a încercat și PSD-ul în România, aprinzând speranța în unele cercuri apropiate Grupului de la Visegrad că România se va alătura, e drept, de pe poziții de stânga, luptei suveraniștilor din est împotriva birocraților de la Bruxelles.

Nu strâmbați din nas, chiar dacă PSD reprezintă în România însuși sistemul, atacurile lui Liviu Dragnea la adresa  liderilor UE chiar asta vizau, poziționarea PSD ca partid antisistem, prin denunțarea statutului de colonie la care e redusă din ce în ce mai vizibil România.

Nu-l bănuiesc pe Dragnea de cine știe ce patriotism, tot acest joc nu avea decât rolul de a inflama electoratul și de a declanșa o reacție publică la o eventuală condamnare a sa. Chiar dacă scopul era mizerabil, lui Dragnea i se întâmpla să spună adevărul în ceea ce privește activitatea băncilor și multinaționalelor în România, un reproș pe care nimeni nu i l-ar putea aduce acum Vioricăi Dăncilă.

Chiar dacă s-a vopsit european, PSD râmâne același partid de baroni. Cu toate astea, tirul acuzațiilor a scăzut mult în intensitate. Parcă, de când fac pe plac Europei, pesediștii nu mai sunt nici atât de corupți, nici atât de comuniști și proruși.

O dovadă în plus că establishmentul e gata să-l primească pe fiul rătăcitor cu brațele deschise.

Te-ar putea interesa și: