Manuela Cernat sub ploaie

M-am uitat îndelung la o fotografie a Manuelei Cernat, făcută la TIFF. La prima vedere, nu se întâmplă nimic. Doamna Cernat și un bărbat stau la o masă de lemn, sub două umbrele, în timp ce plouă. În spatele lor, copacii și apa. În față, pe masa de lemn, flori și câteva pahare. Deasupra, un cer care nu s-a hotărât dacă să fie furtună sau apus.

Trăim într-o epocă în care aproape fiecare fotografie trebuie să demonstreze ceva. O performanță, o călătorie, o victorie, o frumusețe excepțională, o experiență unică. Fotografia aceasta nu demonstrează nimic. Nu încearcă să impresioneze. Nu caută admirația nimănui. Doi oameni stau sub ploaie și nu pleacă.

Imaginea mi-a amintit de cadrele din ”Piesă neterminată pentru pianină mecanică” a lui Nichita Mihalkov, de conacul Annei Petrovna, dar mai ales de filmele franceze pe care le vedeam odinioară. Filme în care acțiunea era aproape absentă, iar esențialul se petrecea în tăceri, în priviri, în felul în care lumina cădea pe un pahar sau pe o masă de terasă. Filme în care regizorul avea curajul să lase timpul să curgă fără să-l împingă înainte.

Nu mai e un secret: am pierdut nu doar răbdarea, ci și arta de a locui într-un moment. Astăzi ploaia este un inconvenient. Un motiv să ne refugiem. Un obstacol între noi și următoarea activitate. În fotografia despre care vorbesc, însă, ploaia pare să fie acceptată cu aceeași naturalețe cu care este acceptat apusul. Nimeni nu se ridică. Nimeni nu fuge. Umbrelele sunt suficiente.

Probabil că adevărata melancolie a fotografiei vine de aici. Nu din așezarea personajelor și nici din lumina aurie a apusului, ci din sentimentul că privești o specie de oameni care se împuținează. Oameni pentru care cultura nu e o industrie, ci o formă de a fi. Oameni care știu să vorbească, să tacă, să privească și să aștepte.

Iar undeva, între ploaia care cade și soarele care încă refuză să apună, fotografia păstrează pentru câteva clipe iluzia că timpul nu s-a schimbat. Că lumea mai are răbdare. Că mai există seri în care nimic nu se întâmplă și tocmai de aceea merită să fie ținute minte.

Privind fotografia, mi-am amintit de Susan Sontag și de paginile ei din ”Despre fotografie”. Sontag observa că orice fotografie este, în același timp, o celebrare și o elegie. Ea fixează un moment tocmai pentru că știe că acesta va dispărea. În clipa în care apăsăm declanșatorul, transformăm prezentul în trecut. Fotografia este întotdeauna o mică victorie asupra timpului și, în aceeași măsură, o mărturie a puterii sale.

Mi-am amintit apoi de cartea Sigridei Nunez, ”Sempre Susan”. Nu este o biografie și nici un studiu critic, ci portretul unei prezențe. O Susan Sontag văzută în intimitatea vieții cotidiene, cu exigențele, vanitățile, inteligența și singurătățile ei. Citind-o, ai impresia că adevărata cultură nu se naște din strălucirea publică, ci din atenția acordată lumii. Din capacitatea de a privi îndelung un lucru aparent neînsemnat și de a descoperi în el un sens.

Fotografia aceasta pare să vorbească despre același lucru. Nu despre eveniment, ci despre atenție. Nu despre spectacol, ci despre prezență. Despre acea formă discretă de fericire care apare atunci când oamenii nu mai încearcă să cucerească timpul și acceptă, pentru câteva clipe, să trăiască în el.

Acesta este și darul cel mai prețios al unor oameni precum Manuela Cernat. Nu doar ceea ce au scris, au predat sau au comentat despre filme, ci felul în care au învățat să privească lumea. În fond, marile lecții ale culturii nu țin de acumularea de informații, ci de educarea privirii. Iar fotografia aceasta pare să fi fost trimisă nu pentru a arăta ceva, ci pentru a împărtăși o stare.

O stare pe care o recunoști imediat și pe care o întâlnești tot mai rar: împăcarea cu timpul. Ploaia poate să cadă. Seara poate să se apropie. Lumina poate să se stingă. Nimic nu trebuie grăbit, nimic nu trebuie salvat. Pentru câteva clipe, este suficient să fii acolo, sub o umbrelă, lângă apă, în conversație cu un alt om și cu lumea care se pregătește să intre în amurg.