Lecția „diplomației scurte”: De ce marile puteri preferă spionii în locul diplomaților de carieră

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Ideea acestui articol s-a născut în contextul recentei vizite la Moscova a emisarului lui Donald Trump, John Ratcliffe, directorul Agenției Centrale de Informații – CIA.

Doar la început voi comenta acest eveniment, oarecum straniu pentru unii - analizat pe toate fețele în media planetare -  concentrându-mă apoi pe rolul serviciilor de intelligence în politica internațională, atunci când canalele oficiale își epuizează resursele. Chiar și înainte ...

,,Diplomație scurtă’’ versus diplomație de salon

În viziunea mea - incompletă, probabil - reconstrucția jurnalistică și analitic-speculativă a acestei vizite transcende simpla cronologie a unui eveniment de frontieră geopolitică evidențiind – atât cât se poate – o agendă americană structurată, cel puțin în această perioadă, pe doi piloni strategici.

Primul vizează reducerea de câtre Moscova a sprijinului pentru Teheran într-un moment în care inițiativa izolării economice a Iranului devine o piesă centrală pe eșichierul Washingtonului.

Al doilea, probabil cel mai presant pentru noi, europenii – nu și pentru administrația Trump – urmărește evitarea unui conflict sau a unui atac rusesc asupra flancului estic al NATO. Aici se înscrie reiterarea ideii privind utopica întâlnire tripartită: Trump, Putin, Zelenski.

În esență, asistăm la preludiul unei reevaluări profunde a modului în care America gestionează crizele externe pornind de la întregul său ansamblu de resurse, atunci când diplomația de salon pare că și-a atins limitele administrative.

Neîncredere în Departamentul de Stat sau ... alt instrument de lucru

Adevăratul semnal politic al acestui eveniment nu este dat de caracterul excepțional al vizitei, ci de normalitatea aproape deconcertantă cu care aceasta a fost asumată și confirmată de ambele capitale, de parcă interacțiunea la vârf dintre serviciile secrete americano-ruse ar fi un reflex cotidian.

Donald Trump a minimalizat public evenimentul, etichetându-l drept ,,o vizită de semirutină’’ – o figură de stil rar întâlnită la președintele american, menită să treacă pe sub radarul presei și mai ales al aliaților europeni, mereu predispuși la atacuri de panică geopolitică.

În realitate, directorului CIA i s-a încredințat un mesaj pe care niciun canal oficial nu l-ar fi putut livra cu aceeași acuratețe. Această opțiune nu trădează o lipsă de încredere în diplomația clasică sau în Departamentul de Stat, ci marchează o alegere deliberată – unele date arată că s-ar fi consultat cu Marco Rubio – pentru un instrument de lucru fundamental diferit.

Rațiunea folosirii ,,diplomației scurte’’

Motivele acestei alegeri țin de pragmatismul teoriilor de securitate aplicate. Un mesaj prezidențial, venit de la înălțimea Casei Albe, transmis pe canale diplomatice standard – prin ambasadori, trimiși speciali, chiar prin celebrul ,,cuplu Kushner – Witkoff’’ – ar fi purtat greutatea formală a statului. Ar fi pretins un răspuns oficial echivalent și – în caz de refuz sau neînțelegere – ar fi putut crea probleme în relațiile bilaterale sau să declanșeze chiar o criză, sub reflectoarele comunității internaționale.

Canalul de intelligence, în schimb, oferă avantajul suprem al asimetriei obligațiilor. Nu obligă la nimic, dar este ascultat cu mare, mare atenție.

În cazul nostru, receptorul mesajului a fost Serghei Narîșkin, directorul SVR, un apropiat de cursă lungă al lui Vladimir Putin, cel care se bucură de mare încredere la Kremlin. Informalitatea devine astfel principala calitate și rațiunea de a fi a acestui canal, o formă de intervenție strict confidențială unde nuanțele și circumstanțele contează mai mult decât acordurile semnate cu mare pompă.

Relații personale între oameni de încredere: spionii de ,,la vârf’’

Analiștii geopolitici din zona dogmatică tind să subevalueze dinamica interpersonală din această sferă, unde relațiile dintre șefii de servicii secrete posedă o arhitectură unică, mai puțin cunoscută în mediile diplomatice sau de presă.

Chiar dacă John Ratcliffe este relativ nou în această ecuație și nu împarte un istoric comun cu omologul său de la Moscova, specificul breslei creează premisele unei conexiuni aparte - uneori de lungă durată, alteori bazată pe o combinație de respect și prietenie, care în majoritatea cazurilor conduce la o formă de încredere personală nedisimulată.

Dincolo de ostilitatea ideologică a statelor pe care le reprezintă, Ratcliffe și Narîșkin au potențialul de a deveni, dacă nu prieteni în sensul profan al termenului, cu siguranță „tovarăși de dialog” indispensabili în gestionarea imprevizibilului viitor. O spune unul care a participat la nenumărate astfel de dialoguri ...

Puțină teorie din sfera spionajului ... salvator al civilizației

Flexibilitatea structurală permite serviciilor de intelligence un lux interzis diplomaților, blocați de multe ori în canoane juridice vechi de zeci de ani: capacitatea de a dialoga direct cu entități nerecunoscute de guverne și chiar de  ... comunitatea internațională. Fie că vorbim de fracțiuni armate, autorități secesioniste sau grupări considerate paria pe arena internațională, agențiile de spionaj pot coborî în subteranele politicii globale fără a compromite legitimitetea morală a statului de care aparțin. Uneori, acesta este trecut sub tăcere și se lucrează ,,sub steag străin’’.

În altă ordine de idei, relația dintre servicii posedă o reziliență aproape biologică. Supraviețuiește fracturilor diplomatice radicale. Atunci când ambasadele se închid, relațiile oficiale se rup și retorica publică nu anunță nimic bun, ca să mă exprim elegant, canalele de intelligence continuă să funcționeze discret, exact atunci când restul lumii crede că s-a așternut tăcerea completă, urmată de o liniște, zice-se ... apocaliptică.

Serviciul de spionaj, un interlocutor onest și credibil?

În momente de criză geopolitică - și acum avem destule - se manifestă o asimetrie flagrantă în ceea ce privește greutatea specifică a serviciilor de informații. Această pondere nu este determinată de indicatorii macroeconomici clasici - precum mărimea PIB-ului, suprafața țării și resursele, masa demografică sau capacitatea brută a flotei militare - ci exclusiv de capacitatea agenției de a fi un interlocutor onest, credibil în analiză și serios în acțiune.

În timp ce unele capitale își măsoară relevanța în numărul de comunicate de presă comune și principii abstracte, adevărata influență se tranzacționează în funcție de utilitatea operațională. Iată câteva exemple care explică, într-o altă cheie, rolul serviciilor pe tabla de șah a Orientului Mijlociu.

Tabla de șah din Orient, văzută într-o altă cheie. Exemple cu ... spioni

Turcia este ascultată cu atenție și interes la Washington și Moscova nu datorită standardelor sale democratice, ci pentru că serviciile sale influențează direct patru zone majore de conflict (Siria-Irak, Caucazul, Libia și Cornul Africii). Ministrul de externe Hakan Fidan – unul dintre arhitecții noului NATO din Orient - a fost până în 2023 șeful MIT, serviciul de informații de la Ankara.

Fără implicarea directă a Egiptului - prin serviciul de informații -  orice arhitectură de stabilizare în fâșia Gaza sau în Cirenaica (Libia) rămâne o simplă ficțiune teoretică pe hârtiile de lucru la ONU și în câteva capitale.

Qatarul reușește să își depășească statutul geografic de peninsulă minusculă aducând la masa discuțiilor interlocutori radicali care altfel refuză chiar și să își recunoască reciproc existența fizică.

La această listă putem adăuga Pakistanul (ISI), care - în ciuda volatilității sale interne - rămâne puntea unică și inevitabilă către realitățile impenetrabile din Afganistan și Asia Centrală, sau Israelul (Mossad), ale cărui canale din umbră cu monarhiile sunnite din Golf au redesenat arhitectura Orientului Mijlociu cu mult înainte ca politicienii să semneze oficial Acordurile Avraam.

Lista de mai sus poate fi completată cu actori a căror influență este aproape invers proporțională cu vizibilitatea lor geopolitică. Omanul, prin serviciul său de securitate, funcționează ca bancherul de încredere al secretelor din Golf, fiind puntea invizibilă unde Washingtonul și Teheranul își vorbesc atunci când oficial își amenință reciproc existența.

În mod similar, orașul-stat Singapore își proiectează relevanța globală nu prin forță militară, ci prin capacitatea unică a serviciilor sale de a servi drept broker analitic tăcut între China și Statele Unite.

Algeria demonstrează că monopolul său asupra rețelelor berbere din dâncurile impenetrabile ale Sahelului i-au transformat serviciul de intelligence, DSS, în singurul interlocutor pe care marile puteri nu își permit să îl ignore.

Scurtă concluzie

În timp ce instituțiile oficiale se pierd adesea în dezbateri sterile despre multilateralism și regulamente de procedură, marile puteri și actorii regionali pragmatici folosesc diplomația de intelligence ca pe un instrument chirurgical.

Vizita lui Ratcliffe la Moscova demonstrează că atunci când mizele sunt izolarea nucleară a Iranului și chiar prevenirea unui alt conflict planetar, lumea nu este salvată de discursuri publice, ci de dialogul pragmatic purtat în penumbră de cei care știu exact unde se află liniile roșii ale adversarului.

Nu știu dacă ideea trimiterii lui Ratcliffe în Rusia a fost a lui Trump, dar faptul că a acceptat-o arată că președintele a intuit resorturile ascunse ale unui tip de diplomație de care, până acum, nu a prea ținut cont.