Marius Niculescu. sursa: evz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Cuvântul „dronă” are o origine surprinzătoare, care ne poartă înapoi în anii ’30 ai secolului trecut, când britanicii experimentau un avion fără pilot, comandat prin radio, botezat Queen Bee, adică „Regina albinelor”. În 1935, amiralul american William H. Standley a asistat la o demonstrație a acestui aparat și, impresionat de posibilitățile sale militare, a decis dezvoltarea unui program asemănător în Statele Unite.
Un an mai târziu, comandorul american Delmer S. Fahrney a introdus denumirea drone, care în limba engleză înseamnă „trântor”, masculul albinei, al cărui zbor este însoțit de un zumzet caracteristic, monoton și persistent. Astfel, o denumire inspirată din lumea insectelor avea să devină numele uneia dintre cele mai importante tehnologii ale războiului modern. Există însă o ironie aproape irezistibilă în această evoluție lingvistică: trântorul, insecta care nu culege nectar și nu produce miere, a împrumutat numele unei tehnologii sofisticate, în vreme ce unii dintre politicienii români par să fi împrumutat de la aceeași insectă nu doar capacitatea de a produce zgomot, ci și obiceiul de a lăsa munca adevărată în seama altora.
Iar când zgomotul declarațiilor politice ajunge să țină locul dovezilor, o simplă observație venită din partea conducătorului unui stat vecin poate dezvălui, mai brutal decât orice înfrângere militară, orice eșec economic sau orice negociere internațională ratată, extraordinara micime politică a celor care conduc propria țară. Fără amenințări, fără invocarea vreunei superiorități economice sau militare și fără pretenția unei autorități morale deosebite, câteva cuvinte pot deveni suficiente pentru a transforma o lecție elementară de responsabilitate într-o umilință națională.
România tocmai a primit o asemenea lecție. De la Bulgaria.
Luni, 26 octombrie 2026, la Forumul Economic de la Sofia, desfășurat la Sofia Balkan Palace, un hotel istoric de cinci stele, situat în centrul capitalei Bulgariei, premierul Rumen Radev a vorbit despre incidentele din Marea Neagră, despre navele comerciale atacate cu drone și despre responsabilitatea pe care trebuie să și-o asume un guvern atunci când formulează acuzații împotriva unui alt stat. Nu a încercat să absolve Rusia de responsabilitatea războiului pe care l-a declanșat împotriva Ucrainei, nu a contestat necesitatea protejării navigației și nici nu a renunțat la instrumentele diplomatice ale NATO. Dimpotrivă, a amintit că l-a convocat pe ambasadorul rus.
Dar a spus ceva ce, în România, pare să fi devenit aproape revoluționar: „Când acuz, înainte de a acuza, trebuie să am dovezi clare. Nu pot să o fac pe baza unor lozinci.” Și a indicat explicit România drept exemplu al unei conduite politice pe care o consideră greșită. Nu Moscova, nu Kievul, nu Washingtonul. România. Țara ai cărei conducători par să fi descoperit o nouă metodă de a practica politica externă: identificarea vinovatului înainte de încheierea anchetei, transformarea suspiciunii în certitudine și confundarea solidarității cu un stat agresat cu obligația de a renunța la propria judecată.
Opt nave, douăzeci de zile și o întrebare fără răspuns
Între 5 și 23 octombrie 2026, potrivit informațiilor prezentate în relatările despre incidentele din Marea Neagră, opt nave comerciale au fost lovite sau implicate în incidente asociate atacurilor cu drone în apropierea coastelor României și Bulgariei. Nu discutăm despre o dispută imaginară, despre o controversă fabricată în studiourile televiziunilor sau despre o simplă demonstrație de retorică diplomatică, ci despre amenințări reale la adresa navigației comerciale, a securității regionale și a vieții unor oameni care nu au nicio responsabilitate pentru războiul dintre Rusia și Ucraina.
Radev a recunoscut că suspiciunile se îndreaptă spre Rusia. Dar a făcut o distincție fundamentală între ceea ce sugerează circumstanțele și ceea ce poate fi demonstrat.
Autoritățile române au adoptat o poziție diferită, prezentând incidentele drept consecințe ale agresiunii ruse și ale escaladării războiului dincolo de granițele Ucrainei. Aici se află însă o diferență pe care politicienii români ar trebui să o cunoască înainte de a participa la orice reuniune internațională: una este să afirmi că războiul declanșat de Rusia a creat condițiile insecurității din Marea Neagră și cu totul altceva să identifici, fără probe prezentate public, autorul material al fiecărui atac.
Prima afirmație este o evaluare strategică, a doua, o acuzație care trebuie demonstrată. Și tocmai această distincție, elementară pentru orice stat care pretinde că respectă dreptul internațional, a ajuns să le fie explicată conducătorilor României de un lider politic bulgar.
Nord Stream. Povestea pe care politicienii români ar prefera să o uite
Dar adevărata problemă a diplomației românești nu începe în octombrie 2026, în Marea Neagră. Ea începe cu patru ani mai devreme, în Marea Baltică, într-o noapte în care una dintre cele mai importante infrastructuri energetice ale Europei a fost distrusă printr-un act de sabotaj.
La 26 septembrie 2022, explozii subacvatice au avariat grav conductele Nord Stream 1 și Nord Stream 2, construite pentru transportul gazelor naturale din Rusia către Germania. Trei dintre cele patru fire ale sistemului au fost distruse, iar infrastructura care putea transporta până la 110 miliarde de metri cubi de gaze anual a devenit inutilizabilă în cea mai mare parte. Nu a fost un accident, nu a fost o defecțiune tehnică. A fost un sabotaj.
În zilele care au urmat, Rusia a fost indicată drept posibilă responsabilă de către numeroase voci occidentale, iar Ucraina a respins orice implicare proprie. Într-o Europă deja traumatizată de invazia rusă din februarie 2022, suspiciunile au căzut rapid asupra Moscovei, deși autorul operațiunii nu fusese identificat printr-o anchetă judiciară.
Au trecut patru ani. Și iată că, în 2026, ancheta germană conturează o perspectivă radical diferită. Potrivit informațiilor prezentate de autoritățile judiciare germane, un fost ofițer ucrainean, identificat drept Serhii K., este acuzat de participare la operațiunea de sabotare a conductelor. Anchetatorii au descris o operațiune în care ar fi fost folosit iahtul Andromeda, închiriat din portul german Rostock, pașapoarte false, scafandri profesioniști și explozibili amplasați pe conducte în apropierea insulei daneze Bornholm.
În octombrie 2026, procedurile judiciare din Germania au readus în atenția publică acuzațiile împotriva fostului ofițer ucrainean. Acesta respinge acuzațiile, iar autoritățile ucrainene neagă implicarea statului; nu există încă o hotărâre definitivă care să stabilească responsabilitățile penale.
Dar există o anchetă germană, există suspecți identificați, există o operațiune descrisă în detaliu de procurori. Și există suspiciuni extraordinar de grave, formulate nu de propaganda rusă, ci de autoritățile judiciare ale Germaniei, privind posibila implicare a unor persoane care au acționat în numele sau la ordinul unor structuri ucrainene în distrugerea unei infrastructuri energetice europene.
Iar această evoluție ar trebui să producă o întrebare incomodă în toate capitalele europene, inclusiv la București: dacă ancheta germană va confirma implicarea autorităților ucrainene, cine va răspunde pentru anii în care acuzațiile, suspiciunile și certitudinile politice au precedat stabilirea adevărului?
Pentru că solidaritatea cu Ucraina nu poate transforma un sabotaj într-o faptă acceptabilă, după cum condamnarea agresiunii ruse nu poate constitui un certificat permanent de nevinovăție pentru orice acțiune întreprinsă de persoane sau instituții ucrainene. O conductă civilă nu devine automat obiectiv militar legitim numai pentru că transportă gaze rusești. Un act de sabotaj nu încetează să mai fie un act de sabotaj numai pentru că autorii săi pretind că urmăresc un scop politic justificat. Iar dreptul internațional nu poate fi aplicat selectiv, în funcție de simpatiile și antipatiile celor care îl invocă.
Când solidaritatea devine renunțare la judecată
România a avut motive să condamne invazia rusă din 24 februarie 2022 și să sprijine Ucraina în apărarea independenței sale; a avut motive strategice, geografice și politice. Dar de aici până la transformarea fiecărei declarații venite de la Kiev într-un adevăr incontestabil există o distanță pe care conducătorii României ar fi trebuit să o păstreze cu încăpățânarea unor oameni care înțeleg ce înseamnă să reprezinți un stat.
A sprijini Ucraina nu înseamnă să renunți la dreptul de a-i pune întrebări, iar a condamna Rusia nu înseamnă să-i atribui automat orice incident pentru care nu ai prezentat dovezi. A fi membru NATO nu înseamnă să transformi politica externă într-o competiție de declarații indignate, în care cel mai vehement politician este considerat și cel mai responsabil. Mai ales că România nu este un spectator îndepărtat al acestui război.
România are o frontieră comună cu Ucraina, are interese economice și strategice în Marea Neagră, are obligația de a proteja navigația, infrastructura energetică și propriul spațiu aerian, are comunități românești ale căror drepturi trebuie apărate și are o istorie complicată cu statul vecin, istorie în care nordul Bucovinei, ținutul Herța și sudul Basarabiei ocupă un loc pe care nicio conjunctură diplomatică nu îl poate șterge.
Tocmai de aceea, politica României față de Ucraina ar trebui să fie una dintre cele mai lucide, mai bine documentate și mai atent calculate politici externe ale statului român. Nu una dintre cele mai sentimentale și cu atât mai puțin una dintre cele mai servile.
Bulgaria își permite să gândească. România își permite doar să reacționeze?
În octombrie 2026, autoritățile bulgare și române au discutat despre atacurile împotriva navelor comerciale și despre necesitatea consolidării cooperării dintre Bulgaria, România și Turcia. Sofia a solicitat sprijinul NATO și al Uniunii Europene, iar autoritățile bulgare au intervenit pentru salvarea marinarilor aflați în pericol. Cu alte cuvinte, Bulgaria nu a confundat prudența în formularea acuzațiilor cu pasivitatea în fața amenințărilor.
Și tocmai aici apare dimensiunea politică a lecției primite de România. Rumen Radev poate fi criticat pentru propriile sale poziții față de Rusia, pentru interpretarea evenimentelor sau pentru sugestia, insuficient demonstrată, că declarațiile românești ar fi provocat noi atacuri. O succesiune de evenimente nu dovedește automat o relație de cauzalitate. Dar această slăbiciune a argumentului său nu anulează principiul pe care l-a invocat: un stat responsabil trebuie să știe diferența dintre ceea ce bănuiește, ceea ce știe și ceea ce poate demonstra.
România are nevoie de conducători care să poată spune că Rusia reprezintă o amenințare strategică fără să inventeze certitudini despre fiecare incident, care să poată susține Ucraina fără să-i acorde o imunitate morală nelimitată și care să poată apăra interesele occidentale fără să uite, nici măcar pentru o clipă, că primul lor mandat este apărarea intereselor românești.
Politica externă nu este un concurs de fidelitate, nu este o demonstrație de entuziasm, nu este locul în care un politician își câștigă respectabilitatea repetând ceea ce crede că partenerii săi internaționali doresc să audă.
Politica externă este, înainte de orice, exercițiul suveran al judecății. Iar suveranitatea nu se măsoară numai prin numărul de drapele arborate, prin solemnitatea discursurilor sau prin frecvența cu care un politician pronunță cuvântul „național”. Se măsoară și prin capacitatea de a formula o poziție proprie, de a cere dovezi, de a accepta adevăruri incomode și de a nu confunda loialitatea față de aliați cu abandonarea discernământului.
Adevărata umilință
La sfârșitul lunii octombrie 2026, noi incidente raportate în apropierea coastelor Bulgariei au readus în atenție vulnerabilitatea navelor comerciale din Marea Neagră și pericolul la care sunt expuși marinarii. Identitatea autorilor unor asemenea atacuri trebuie stabilită pe baza probelor, nu a presupunerilor transformate în declarații oficiale. Între timp, Bulgaria, România și Turcia au continuat discuțiile privind consolidarea cooperării pentru securitatea navigației în Marea Neagră.
Iată realitatea în care trebuie să funcționeze diplomația românească: nave atacate, marinari amenințați, rute comerciale nesigure, Rusia, care continuă războiul împotriva Ucrainei, și o anchetă germană care ridică întrebări grave despre posibila implicare a unor structuri ucrainene într-unul dintre cele mai spectaculoase sabotaje energetice din istoria recentă a Europei.
Dacă ancheta germană va demonstra că sabotarea conductelor Nord Stream a fost opera unor structuri ale statului ucrainean, în timp ce autoritățile de la Kiev au negat orice implicare, dacă Volodimir Zelenski a ajuns să prezinte România drept un stat care ar fi ocupat prin forță Bucovina, răsturnând cu o seninătate revoltătoare adevărul istoric potrivit căruia nordul Bucovinei a fost ocupat de Uniunea Sovietică în 1940 și a rămas, după destrămarea acesteia, în componența Ucrainei, atunci poate că ar fi timpul ca iluștrii noștri politicieni să manifeste ceva mai multă prudență înainte de a împărți vinovății, de a desemna agresori și de a transforma suspiciunile în sentințe politice. Pentru că solidaritatea cu un stat nu presupune acceptarea necondiționată a declarațiilor conducătorilor săi, după cum condamnarea unui agresor nu justifică atribuirea automată a oricărei fapte reprobabile acestuia. România nu are nevoie de politicieni care să stabilească vinovații în funcție de simpatii geopolitice, ci de oameni de stat care să înțeleagă că adevărul nu se stabilește prin alianțe, iar vinovăția nu se atribuie prin solidaritate.
În fața unei asemenea realități, România nu își mai poate permite luxul unor conducători care înlocuiesc analiza cu reflexul, dovada cu presupunerea și interesul național cu dorința de a demonstra, în fiecare zi, că se află de partea considerată corectă a istoriei.
Pentru că istoria nu îi judecă pe oamenii de stat după cât de repede au indicat un vinovat, ci după cât de bine au apărat interesele țării lor atunci când adevărul era incomod, alianțele erau complicate și deciziile necesitau curaj.
Nu este rușinos ca România să aibă nevoie de aliați. Nu este rușinos să sprijine Ucraina. Nu este rușinos să condamne Rusia. Nu este rușinos nici măcar să greșească într-o evaluare, dacă eroarea este recunoscută și corectată.
Rușinos este ca România să ajungă să primească lecții despre necesitatea dovezilor tocmai din partea Bulgariei, în timp ce propriii săi conducători par uneori mai preocupați să demonstreze că au ales tabăra potrivită decât să demonstreze că au dreptate.
Și poate că aceasta este adevărata dimensiune a umilinței: nu faptul că un lider politic bulgar a criticat România, ci faptul că a putut invoca împotriva politicienilor români un principiu atât de elementar încât niciun conducător al unui stat european nu ar trebui să aibă nevoie să îl învețe de la altcineva.
Înainte să acuzi, dovedește. Patru cuvinte.
Atât de puține pentru o regulă fundamentală a civilizației politice. Și, se pare, atât de multe pentru unii dintre cei care conduc România.
Recomandările noastre
