Aşa cum am descris şi în alte articole, o problemă reală cu care ne confruntăm în viaţă de zi cu zi derivă din progresul tehnologic şi, mai exact, din dependenţa pe care diverse gadget-uri o dau utilizatorilor. În acest articol voi descrie câteva elemente care sunt legate de utilizarea telefoniei mobile şi de evoluţia până la actualul smart-phone.
Primele imagini cu care societatea a intrat în contact asupra posibilităţilor serviciilor de telefonie mobilă erau filmele care prezentau agenţi secreţi care, în mijlocul pustietăţii, desfăceau o valiză care se putea conecta la sateliţi, sau marii magnaţi americani care comunicau nonşalant cu ajutorul telefoanelor montate în decapotabilele luxoase.
La nivelul României, anul 1997 a fost hotărâtor în conectarea marilor oraşe la serviciile de telefonie mobilă. La acea vreme, acestea reprezentau nişte dispozitive greoaie care aveau capacităţi limitate. Odată cu dezvoltarea computerelor şi a tehnologiei touch-screen s-a putut ajunge la conceptul de smart-phone. Serviciile oferite la ora actuală de telefonul mobil sunt de o complexitate care nu putea fi imaginată în urmă cu 20 de ani: poşta electronică disponibilă în timp real, reţelele sociale, portalele de ştiri, totul multi-tasking, de preferat cu o singură mână, muzică, televiziune, servicii de browsing, jocuri pe telefon sau on-line, prognoza meteo, sitem de alarmă, reminder sau agenda de lucru, cărţi şi lista poate continuă încă.
Dar toate acestea se pare că au şi un preţ. Primul pas este dependenţa de telefonul mobil. Următorul este nomophobia. Termenul provine de la no-mobile-phone-phobia. Cu alte cuvinte, frica de a rămâne fără telefonul mobil sau în afara ariei de acoperire a semnalului. Deşi această tulburare a fost propusă pentru a fi introdusă în DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) IV, nici ediţia a cincea nu conţine elemente sau criterii de diagnostic specifice. Dacă în cazul altor tulburări, disputele se pot axa asupra existenţei sau nu a unei patologii specifice, despre nomophobia se poate spune că este o tulburarea de tip anxios, dar pentru care încă nu au fost stabilite nişte scale exacte de evaluare, existând peste 20 de scale bine documentate propuse.
Studiile publicate şi prezentate în anul 2016 la Congresul European de Psihiatrie au fost axate pe traducerea şi aplicarea a diverselor scale în diverse ţări pentru a se putea armoniza rezultatele. Criteriile de diagnostic propuse în 2014 de Nicola Luigi Bragazzi şi Giovanni Del Puente de la Universitatea din Genova pentru includerea în DSM V au fost:
- Folosirea cu regularitate a telefonului mobil şi petrecerea unui timp considerabil în folosirea lui, deţinerea a mai mult de un device, purtarea în permanentă a unui încărcător;
- Senzaţia de anxietate sau nervozitate la gândul că poate pierde telefonul sau că acesta nu se află la îndemână, sau se află într-un loc în care nu poate fi folosit deoarece semnalul nu este bun sau acumulatorul este descărcat sau fără credit. Încercarea de a evita cât mai mult posibil locurile sau situaţiile în care telefonul nu poate fi folosit (metrouri, restaurante, teatre, aeroporturi);
- Trecerea în revista repetată a mesajelor despre starea vremii sau a listelor de apeluri primite;
- Menţinerea deschisă a telefonului 24/24, dormitul cu telefonul în pat (modul activ al soneriei) – nu dacă este folosit doar pentru alarmă de trezit;
- Frica de comunicare socială faţă în faţă cu senzaţie de anxietate şi stres, preferinţa de a comunica prin intermediul tehnologiei;
- Contractarea de credite sau cheltuirea unor sume foarte mari pentru utilizarea telefonului;
În ceea ce priveşte tratamentul, având în vedere că nomophobia este un nou concept şi cercetările încă nu au putut stabili nişte ghiduri clare de diagnostic şi tratament, terapia se face prin mici tatonări. Baza acestui tratament este axată pe psihoterapie şi, în special, pe psihoterapia cognitiv -comportamentală şi doar în mod cu totul excepţional este folosită terapia medicamentoasă.
Recomandările noastre
