Între „Destindere” și Confruntare: Cum au redefinit Tratatele SALT, INF și START Războiul Rece

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

De la planurile secrete din 1945 la negocierile dintre Brejnev, Carter, Reagan și Gorbaciov: iluzia dezarmării nucleare și echilibrul strategic dintre Washington și Moscova.

O analiză a dinamicii politice interne din Uniunea Sovietică în anii Războiului Rece devine imposibilă fără o raportare continuă la evoluțiile de pe scena internațională și la documentele diplomatice din arhive. Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, raporturile dintre Moscova și Washington s-au derulat sub presiunea permanentă a rivalității geopolitice și a cursei înarmărilor, cunoscând momente de criză acută, dar și tentative de reglementare prin acorduri bilaterale.

Tensiunile au izbucnit imediat după capitularea Germaniei naziste. În mai 1945, la cererea premierului britanic Winston Churchill, Comitetul Șefilor de Stat Major din Marea Britanie a redactat Planul Unthinkable, o evaluare militară ipotetică de urgență menită să analizeze posibilitatea de a constrânge Uniunea Sovietică să aplice acordurile de la Ialta privitoare la independența Poloniei. Scenariul lua în calcul un atac aliat susținut de divizii germane dezarmate, însă a fost respins rapid de generalii britanici din cauza superiorității numerice nete a Trupelor Terestre Sovietice în Europa Centrală.

Ulterior, pe măsură ce Războiul Rece se adâncea, Comandamentul Strategic Aerian al SUA a conceput planuri pentru operațiuni nucleare preventive, cum a fost Planul Dropshot din 1949. Acesta a calculat necesarul de bombe atomice Mark 4 pentru neutralizarea centrelor industriale sovietice în eventualitatea unei ofensive comuniste asupra Europei de Vest. Echilibrul geopolitic s-a modificat însă radical după prima explozie nucleară sovietică de la Semipalatinsk din august 1949 și testarea rachetei balistice intercontinentale R-7 Semyorka în 1957. Din acel moment, capacitatea ambelor tabere de a executa lovituri de ripostă a impus doctrina distrugerii reciproce asigurate, determinând cele două supraputeri să deschidă calea negocierilor diplomatice directe.

Încă o alertă cu bombă pe aeroportul Otopeni. 21 de aeronave, vizate de amenințări în Europa. UE a activat un mecanism de securitate

Balcoanele închise fără autorizație, în centrul unei dispute privind impozitul pe locuință. Ce prevede legea și ce promite Guvernul

Iluzia „Destinderii”: de la SALT I la invazia din Afganistan

Deceniul al optulea a inaugurat faza de destindere (détente), marcată inițial prin summitul desfășurat la Moscova în mai 1972 între Richard Nixon și Leonid Brejnev, ocazie cu care s-au semnat Tratatul SALT I și Tratatul privind Rachetele Antibalistice. Un alt moment important a avut loc la Viena, la 18 iunie 1979, când Leonid Brejnev și președintele american Jimmy Carter au semnat Tratatul SALT II. Acest acord a fixat un plafon inițial de 2.400 de vectori nucleari strategici pentru fiecare parte, cu o reducere programată la 2.250 până în 1981, și a impus restricții clare asupra numărului de focoase multiple independente dirijabile montate pe rachetele grele din clasa SS-18 Satan.

Cadrul de securitate convenit la Viena s-a prăbușit însă în decembrie 1979, odată cu trecerea frontierei afgane de către Armata a 40-a sovietică pentru susținerea regimului comunist de la Kabul. Ca reacție directă, președintele Carter a retras Tratatul SALT II din procesul de ratificare al Senatului american. Cu toate acestea, ambele administrații au emis declarații oficiale prin care se angajau să respecte voluntar limitele tehnice stabilite prin acord.

Tensiunile s-au reamplificat la începutul anilor '80, când SUA au demarat instalarea rachetelor de croazieră terestre BGM-109G Gryphon și a rachetelor Pershing II în RFG, Marea Britanie și Italia, ca ripostă la amplasarea rachetelor sovietice SS-20 Saber. În mai 1986, președintele Ronald Reagan a declarat că Statele Unite nu se mai consideră legate de plafoanele SALT II, acuzând Moscova de încălcarea înțelegerii prin dezvoltarea noii rachete ICBM de tip RS-12M Topol.

Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan. sursa: arhiva Fundației Gorbaciov

Era Gorbaciov: Reykjavik, Tratatul INF și Rachetele Oka

Venirea la conducerea Partidului Comunist a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 a marcat o cotitură profundă în politica externă sovietică, orientată spre reducerea cheltuielilor militare masive care apăsau greu asupra economiei URSS. La Summitul de la Reykjavik din octombrie 1986, Gorbaciov și Reagan au discutat posibilitatea eliminării complete a armelor nucleare strategice pe o perioadă de zece ani, însă convorbirile s-au blocat din cauza refuzului părții americane de a limita testele din cadrul Inițiativei de Apărare Strategică, programul spațial defensiv cunoscut sub numele de Războiul Stelelor.

Rezultatul concret al noii abordări diplomatice s-a concretizat la 8 decembrie 1987, la Washington, prin semnarea Tratatului privind Forțele Nucleare cu Rază Intermediară. Acordul a eliminat pentru prima dată o întreagă clasă de rachete balistice și de croazieră lansate de la sol, având raze de acțiune cuprinse între 500 și 5.500 de kilometri. În cadrul procedurilor de inspecție reciprocă fără precedent, URSS a distrus 1.846 de rachete, acceptând totodată să includă în procesul de casare și complexul operativ-tactic SS-23 Oka, deși raza de acțiune de 400 de kilometri declarată de partea sovietică se afla sub pragul minim prevăzut în tratat. La rândul lor, Statele Unite au casat 846 de vectori nucleari, retragând definitiv din Europa rachetele Pershing II și rachetele Gryphon.

START I și Dezintegrarea URSS

Procesul de dezarmare a atins punctul culminant la 31 iulie 1991, când Mihail Gorbaciov și George H.W. Bush au semnat la Moscova Tratatul START I. Acest document istoric a prevăzut reducerea cu aproximativ 30% a arsenalelor nucleare strategice ale celor două țări, plafonând efectivele la cel mult 6.000 de focoase active montate pe 1.600 de purtători strategici ICBM, SLBM și bombardiere grele. Documentul includea protocoale riguroase de verificare la fața locului și un schimb automat de parametri tehnici de zbor de la testele de rachete.

Retragerea definitivă a trupelor sovietice din Afganistan în februarie 1989, prăbușirea Zidului Berlinului în noiembrie 1989 și semnarea Tratatului 2 plus 4 în septembrie 1990, care a permis reunificarea Germaniei și retragerea Grupului Trupelor Sovietice din Germania, au marcat disoluția blocului estic. Concesiile diplomatice făcute de conducerea sovietică la începutul anilor '90 continuă să provoace dezbateri aprinse în rândul istoricilor militari, care analizează dacă deciziile lui Gorbaciov au reprezentat un pas inevitabil impus de colapsul economic al URSS sau o gestionare neinspirată a priorităților de securitate ale statului.

Miza de la Reykjavik: orele în care Războiul Rece a fost la un pas de dezarmarea nucleară totală

Summitul desfășurat între 11 și 12 octombrie 1986 în clădirea istorică Höfði din Reykjavík, Islanda, a reprezentat un moment esențial în istoria diplomației nucleare. Conceput inițial ca o întâlnire de lucru intermediară pentru pregătirea unui viitor summit la Washington, evenimentul s-a transformat rapid într-o negociere maraton de o intensitate fără precedent între Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov.

Liderul sovietic a sosit la Reykjavík cu un pachet amplu de propuneri, surprinzător de îndrăzneț pentru consilierii americani. Gorbaciov a oferit reducerea cu 50% a tuturor armelor strategice ale ambelor supraputeri, eliminarea completă a rachetelor cu rază intermediară din Europa și deschiderea unui proces de verificare reciprocă fără precedent. Pe parcursul discuțiilor de la Höfði, dinamica dintre cei doi lideri a evoluat până în punctul în care s-a discutat deschis posibilitatea eliminării totale a tuturor rachetelor balistice strategice în termen de zece ani, o idee avansată de Reagan și acceptată parțial de Gorbaciov.

Negocierile s-au blocat însă în ultimele ore ale summitului din cauza Inițiativei de Apărare Strategică (SDI), proiectul american de cercetare pentru crearea unui scut antirachetă bazat în spațiu. Mihail Gorbaciov a condiționat semnarea întregului pachet de dezarmare de restricționarea testelor SDI exclusiv la nivel de laborator pentru o perioadă de 10 ani. Ronald Reagan a refuzat ferm această cerință, considerând că limitarea programului spațial ar fi paralizat o tehnologie defensivă crucială pentru securitatea viitoare a Statelor Unite. Refuzul american de a ceda în privința Războiului Stelelor a dus la încheierea bruscă a summitului fără un acord semnat, lăsându-i pe ambii lideri vizibil dezamăgiți la conferințele de presă finale.

În ciuda eșecului aparent de la Reykjavík, dialogul intens din Islanda a depășit barierele psihologice ale negocierilor anterioare. Toate detaliile tehnice stabilite și concesiile majore făcute de ambele părți în acele două zile au pus bazele directe pentru semnarea Tratatului INF din 1987 și a Tratatului START I din 1991, dovedind că eliminarea unor categorii întregi de arme nucleare era un obiectiv realizabil.