Evenimentul Zilei > Opinii > Invitatii EVZ > Intrarea României în Primul Război Mondial, o trădare față de Germania și Austro-Ungaria?
Intrarea României în Primul Război Mondial, o trădare față de Germania și Austro-Ungaria?

Intrarea României în Primul Război Mondial, o trădare față de Germania și Austro-Ungaria?

Întoarcerea armelor de către români la 23 august 1944 nu este prima trădare pe care au acuzat-o conducătorii germani din partea țării noastre. Astfel de acuzații la adresa românilor mai fuseseră proferate și în primul război mondial.

Conducerea germană de atunci a reacționat în același fel când Regatul României a intrat în luptă alături de Antantă (Marea Britanie, Franța și Rusia) împotriva Puterilor Centrale  (Germania și Austro-Ungaria, împreună cu Bulgaria și Imperiul Otoman).
Iată ce spunea cancelarul german Theobald von Bethmann- Hollweg: „Răposatul rege (Carol I n.r.) considera un sofism obiecția potrivit căreia România nu a fost informată și consultată cu privire la acțiunea austro-ungară în ceea ce privește Serbia (declararea
războiului n.r.).
Dar, când a avut loc ședința de decizie a Consiliului Coroanei,bătrânul rege nu a reușit (să se impună n.r.) în fața Guvernului, al cărui prim ministru, în ciuda obligațiilor tratatului, simpatiza cu Puterile Antantei.
La scurt timp, regele a murit ca urmare a emoțiilor cauzate de faptul că România era o trădătoare a aliaților ei. Politica românească era acum ghidată de premierul Brătianu, care aîncercat să obțină câștiguri, fără a face mari sacrificii, în detrimentul părții care ar fi înfrântă în război. Ideea principală a fost să descopere ka timp care parte urma să obțină victoria finală, pentru a nu ajunge prea târziu (la împărțirea câștigului n,r,). Cu toate acestea, în primul an de război, probabil după căderea lui Lemberg, premierul Brătianu, fără să-și anunțe suveranul, a încheiat un tratat de neutralitate cu Rusia.
După căderea lui Przemysl, a crezut că a sosit momentul să ajungă la o înțelegere cu privire la plata trădării sale asemănătoare cu cea a lui
Iuda, dar negocierile nu au reușit. Rusia a dorit să-și sporească
vastul imperiu prin luarea Bucovinei, în timp ce România nu numai că râvnea la aceeași Bucovină, ci și la tot teritoriul maghiar până la
Tisa”.
Cuvintele extrem de dure la adresa guvernului român fac referire la
semnarea de către România a unui acord secret cu Austro-Ungaria pe 18 octombrie 1883, acord pe care și-au pus semnătura și reprezentanții Germaniei pe 30 octombrie 1883 și care avea să fie reînnoit în preajma primei conflagrații mondiale .

În ce măsură aveau dreptate germanii să vorbească de o trădare, nu putem afla decât studiind atât conjunctura internațională în care a fost semnat acest acord, cât și prevederile lui,

Obținerea independenței țării după războiul ruso-româno-turc din 1877- 1878 nu a fost un proces deloc ușor. Unele dintre marile puteri au recunoscut-o destul de repede – Imperiul Otoman pe 19
februarie/3 martie 1878, Austro-Ungaria pe 2/14 octombrie 1878,
Imperiul Țarist pe 15/27 octombrie 1878 şi Italia pe 5/17 decembrie
1879. Cum Congresul de la Berlin condiţionase , însă această
recunoaștere de modificarea art. 7 din Constituţie, Germania, Marea
Britanie, Franţa, dar şi cea mai mare parte a statelor de rang secund
au întârziat această recunoaştere pînă la începutul anului 1880. De
asemenea, poziţia de forţă adoptată de Imperiul ţarist față de România în lunile imediat următoare încheierii ostilităţilor cu Turcia, a provocat un adevărat șoc în clasa conducătoare românească, ceea ce a dus la căutarea febrilă a unui aliat contra Rusiei. De ce au preferat românii o alință cu Germania și Austro-Ungaria, în ciuda puternicelor sentimente filo-franceze ale societății?

Explicația vine de la Ministrul italian la Bucureşti, contele Giuseppe Tornielli-Brusati. Iată ce scria aristocratul italian în primăvara anului 1880: „În Principatele Unite fu predominantă influenţa occidentală pe care partidul [pro]francez o ţinea în mare cinste. Dispărută însă această influenţă şi deocamdată nereconstituită, toţi cei care căutau o bază pentru politica antirusă, au devenit (pro n.r) austrieci”.
Într-adevăr, aflată încă sub șocul înfrângerii din războiul din
1870-1871 și izolată pe plan internațional ca urmare a manevrelor
diplomației germane, Franța nu era o opțiune pentru politicienii
români care se temeau de expansionismul rusesc. Mai mult, guvernul francez fusese printre ultimele care au recunoscut independența României, iar comerțul dintre cele două țări nu excela. Nici relațiile cu Austro-Ungaria nu erau mai bune. După 1867, monarhia bicefală trecuse în Transilvania la o politică de deznaționalizare forțată a românilor.
Singura mare putere europeană a cărei alianță putea fi utilă României era Germania, cea mai mare putere militară a continentului. Dar drumul spre Berlin trecea obligatoriu pe la Viena. Pentru Germania era important ca Monarhia Dualistă si aibă asigurat frontul sudic. Și austro-ungarii știua asta. De altfel, ei au avut inițiativa unei aliațe cu România. În toamna lui 1079, austriecii au purtat cu Principele Carol I discuții cu privire la asistenţa militară mutuală în cazul unui atac rusesc. În primăvara lui 1880, contele Andrassy , fostul ministru de externe, a trimis la București o scrisoare în care invita România să se alăture alianței dintre Germania și Austro-Ungaria. Acțiunea lui Andrassy era aprobată de Împăratul Franz Josef.

Problemele dintre cele două țări erau, însă extrem de complicate, de
regimul navigației pe Dunăre, la comerț și situația românilor din
Austro-Ungaria. În ultim aspect era deosebit de sensibil, iar un
incident minor era cât pe e declanșeze războiul. Las manifestările de
la Iași prilejuite de dezvelirea unui monument dedicat lui Ștefan cel
Mare, senatorul Petre Grădişteanu a ținut un toast iredentist. Viena a reacționat dur, cerând ultimativ dezavuarea unor asemenea manifestării„insolente”. Ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, Mayr, a fost instruit să declare că imperiul era „decis să pună capăt acestor activităţi periculoase”, inclusiv prin intermediul războiului, dacă va fi necesar! Amenințările imperiului bicefal au stârnit panică la București, dar nu numai. Într-o discuție cu Tornielli, Carol I
mărturisea că și Împăratul Wilhelm s-a temut de izbucnirea unui
război. Ca urmare, jumătatea lunii iulie 1883, ministrul Sturdza s-a
deplasat la Viena ca să asigure guvernul imperial că România se
consideră „aliatul natural” al Austro-Ungariei.

În aceeași idee a unei alianțe cu Germania și Austro-Ungaria, regele
și Ion C. Brătianu, s-au întâlnit cu împăratul Wilhelm I la Potsdam pe 18 august, exprimându-și dorința ca România să încheie o alianță cu Germania.
Carol I a fost sfătuit să discute cu Franz Joseph, împăratul
Austro-Ungariei, astfel încât delegația română s-a deplasat la Viena.
Pe 25 august, împăratul austr-ungar și regele român au convenit că o
alianță era utilă.

Ca urmare, la sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1883,
Ion C. Brătianu a avut întâlniri cu ministrul de externe imperial
Gustav von Kalnoky și Bismarck, convenind asupra textului de bază al tratatului, care a fost mai apoi negociat în detaliu. La 13 octombrie, textul era definitivat. Pe 18/30 octombrie, miniștrii de externe D.A. Sturdza și Kalnoky au semnat la Viena, în numele împăratului Franz Joseph și al regelui Carol I, tratatul secret prin care România și Austro-Ungaria se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE