Vineri, 28 septembrie 2018, pe la prînz, DIICOT a remis presei următorul Comunicat: „Urmare a interesului manifestat de către reprezentanţii mass-media cu privire la cauza penală ce are ca obiect sesizarea formulată de către d-nul Ludovic Orban împotriva d-nei Dăncilă Vasilica, prim-ministru al Guvernului României, Biroul de informare şi Relaţii Publice din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este împuternicit să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele: Prin Ordonanţa din data de 27 septembrie 2018, procurorii DIICOT - Structura Centrală au dispus clasarea cauzei penale cu privire la săvîrșirea infracțiunilor (urmează enumerarea de rigoare - n.n.) „întrucît faptele nu există„.” Chiar așa cum e, nevolnică, presa noastră n-a putut să nu observe șmecheria din text.

Clasarea dosarului a avut loc joi, 27 septembrie 2018. Întradevăr, reprezentanții mass-media, cum le zice Biroul, au manifestat interes cu privire la cauza penală declanșată de sesizarea lui Ludovic Orban. O poziție legitimă ivită din premierele absolute înregistrate de Dosarul de Înaltă Trădare: Pentru prima oară în istoria modernă a României, un premier în exercițiu era denunțat la Parchet nu de un nebun, nu de un ins care, neavînd ocupație, face plîngeri penale tuturor Autorităților din Republică, ci de ditamai șeful Opoziției, candidat la funcția de premier, un cetățean despre care nu sînt date c-ar fi luat-o razna.

Pentru prima oară în istoria modernă a României, Parchetul General ia în serios un denunț care, exclus fiind să fi fost redactat sub puterea drogurilor sau a consumului excesiv de alcool, apărea ca o manevră politicianistă, una dintre acele inițiative clișeu ale unor politicieni lipsiți de inspirație.

Pentru prima oară în istoria României, deși denunțată de Înaltă Trădare, deși presupusă a fi suspectă într-un dosar in rem, Viorica Dăncilă nu numai că nu e suspendată din funcție, dar, mai mult, participă la toate ședințele CSAT secrete, are acces la documente confidențiale NATO. Marx scria că prin Europa umbla stafia comunismului. În chip asemănător putem spune că prin Europa Unită de azi umblă stafia unui premier acuzat de Înaltă Trădare.

Acestei preocupări a presei DIICOT i-ar răspuns în cel mai pur stil adus și impus în postdecembrism de regimul Iohannis:

Cînd a vrut el și mai ales cînd a considerat că e nevoie de întreținerea diversiunii cu Înalta Trădare.

În istorica zi a clasării nu s-a manifestat nici un interes. Formula șmecherească a fost aleasă pentru a putea ajunge la presă informația cu clasarea dosarului.

Ca de obicei, dezbaterea din presă s-a limitat la consemnarea reacțiilor celor implicați, dar mai ales a celor nimeriți prin studiouri sau la telefon în clipa cînd Comunicatul a ajuns în redacții.

Pentru a înțelege esența acestei decizii a Parchetului se impune a trece în revistă pe scurt evoluția acestei cauze. Mi-e destul de ușor s-o fac. Despre Diversiunea cu Înalta Trădare am scris de multe ori pînă acum, sub semnul tezei că ea ne dovedește în chip zdrobitor implicarea Parchetului General în jocurile politice din România, ca de atîtea ori în istoria țării, procurorii fiind folosiți pe post de securiști de tristă de amintire.

Pe data de 15 mai 2018, Ludovic Orban, președintele celui mai important partid de Opoziție, depune la Parchetul General un denunț împotriva Vioricăi Dăncilă pentru mai multe infracțiuni, între care primul loc îl ocupă Înalta Trădare. Toate aceste infracțiuni fuseseră comise, potrivit denunțătorului, în Operațiunea prin care Guvernul voia să mute ambasada noastră de la Tel Aviv la Ierusalim. Depus de Ludovic Orban după propria mărturisire „în calitate de cetățean al României”, denunțul era justificat, într-o declarație de presă de la Iași, din 17 mai 2018, astfel:

„Am considerat o obligaţie morală pentru mine. Niciodată nu am acceptat să închid ochii, să tac, să fiu pasiv, atunci cînd am constatat lucruri grave care afectează interesele fundamentale ale României”.

Cunoscătorii într-ale istoriei vor fi identificat imediat o asemănare între justificările lui Ludovic Orban și cele ale turnătorilor de pe vremuri la Securitate. Aceeași invocare a datoriei patriotice, aceleași trimiteri la interesele fundamentale ale țării sau ale Partidului. El, denunțătorul, nu e un turnător ordinar, el e un patriot, un devotat, un cetățean care nu poate să închidă ochii bla, bla. Pe vremuri, Securitatea dădea curs imediat unei astfel de turnătorii.

Fie pentru că erau o mană cerească astfel de turnătorii ale oamenilor muncii, care confirmau teza continuei ascuțiri a luptei de clasă, teză din care se hrăneau abuzurile Poliției politice, fie pentru că ele urmau unei înțelegeri cu turnătorul.

Ludovic Orban a depus denunțul pe 15 mai 2018. Oamenilor normali, al căror creier n-a fost atins de sifilisul patimei politice, le-a fost clar că gestul era unul exclusiv politrucist. Pe de o parte, Ludovic Orban, pe post de Grivei al lui Klaus Iohannis, făcea prin denunț o ploconeală în fața președintelui, scos din minți de cutezanța Guvernului de a pătrunde pe teritoriul considerat de el proprietate exclusivă – cel al politicii externe –, pe de alta pentru a face și el ceva cît de cît, dacă ne gîndim că PNL-ul nu strălucise prin vreo inițiativă aparte ca partid de Opoziție.

Fiind clare semnificațiile electorale ale manevrei, oamenii normali s-au așteptat la două reacții:

A SRI, care ar fi trebuit să anunțe public, în calitate de instituție îndrituită cu protejarea Constituției, că nu există nici o dată despre o Înaltă Trădare, sau dacă ar fi existat s-o confirme.

A Parchetului General care trebuia să claseze dosarul în doi timpi și trei mișcări. Asta avînd în vedere decizia din 27 septembrie 2018, aceasta trebuia să fie decizia la nici o jumătate de zi de la depunerea denunțului. Procurorii, oricît de tembeli ar fi, n-aveau cum să nu-și dea seama că era o pură manevră politicianistă.

Nu s-a întâmplat nimic din aceste lucruri firești într-o democrație. SRI a tăcut mîlc.

Parchetul General a anunțat pe 28 iunie 2018 urmărirea penală in rem. Asta însemna că procurorii aveau dovezi că denunțul lui Ludovic Orban nu era o manevră electorală, ci un document întemeiat pe unele dovezi oferite de denunțător, desigur. Din acest moment Parchetul General se străduiește din răsputeri să convingă opinia publică de la noi că acuzația de Înaltă Trădare e ceva serios, care poate face obiectul unei investigații și firește merită timpul și energia luate de la anchetarea altor dosare. Contribuie la aceasta și tăcerea suspectă a SRI. Între timp, Înalt Trădătoarea desfășoară activități de premier fără ca Parchetul sau SRI să se întrebe cum poate o persoană suspectată de o astfel de infracțiune să mai fie în funcția din care Înalt Trădase.

Decizia din 27 septembrie 2018 ridică o problemă tulburătoare: Dacă faptele nu există, de ce a fost nevoie de patru luni pentru a ajunge la concluzia asta?

Răspuns mai mult decît logic:

Parchetul General a știut din prima clipă că faptele nu există, deoarece denunțul, era o manevră politică și aceea lipsită de inspirație.

Că faptele nu există a știut și SRI.

De ce nu s-a anunțat asta dacă nu pe 15 mai, la puțin timp după depunerea denunțului, atunci pe 16 sau pe 17 mai 2018? De ce a fost nevoie de aberația numită O Înalt Trădătoare bîntuie prin Europa?

Pentru că anunțarea imediată a deciziei ar fi avut semnificații politice pe care Parchetul și SRI se temeau ca de moarte să le cultive:

Pentru Ludovic Orban ar fi fost o lovitură mortală. Klaus Iohannis n-ar mai fi avut un instrument de șantajare a Vioricăi Dăncilă.

Un om normal, hrănit cu iluzia unei Românii democratice, ar replica imediat: Bine, bine, dar procurorii, magistrații cum li se spune, nici nu se uită în jur cînd investighează un dosar. Ei ar fi în stare să provoace fără să vrea și destrămarea României, dacă dosarul le spune că o infracțiune s-a comis sau nu. De ce ar fi trebuit ei să-și pună problema „Ce facem cu Ludovic Orban?”

Sînt întrebări firești într-o Justiție independentă.

Gestul lui Ludovic Orban a fost, dacă nu sugerat de Klaus Iohannis, atunci beneficiar al complicității lui Iohannis. Înainte de a depune denunțul, Ludovic Orban s-a asigurat că Iohannis nu se va pronunța împotriva gestului. Și, într-adevăr, Klaus Iohannis nu numai că nu s-a pronunțat, dar, mai mult, într-o intervenție de după depunerea denunțului, Klaus Iohannis l-a binecuvîntat zicînd că e treaba procurorilor să se pronunțe, deși caracterul electoral al gestului era o axiomă a vieții noastre publice.

Dacă trăim într-o Republică a procurorilor condusă de Klaus Iohannis, cum să ne mai întrebăm de ce a durat investigația Parchetului patru luni cînd concluzia era limpede chiar de la depunerea denunțului?

Dar, mai ales, cum să nu ne întrebăm ce indicații politice de la Cotroceni au urmat procurorii ca să anunțe în fine clasarea dosarului?