Incompetenţă sau ticăloşie în gestionarea superbogăţiilor României

Sursa foto: Arhiva EVZ

„Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă” / De-am închide-a Țării poartă / Alții ne-ar cerși la Poartă!” (Octavian Goga – „Munţii noştri” )

Versurile acestea amare sunt astăzi mai actuale ca niciodată. Da! Munţii noştri aur poartă. La propriu. Este cunoscut deja „patrulaterul aurului”, delimitat de zona cuprinsă între Brad, Deva, Baia de Arieș și Zlatna, centrată mai ales pe zona Brad-Săcărâmb-Roșia Montană. Este cunoscută drept cea mai bogată zonă din Europa în aur şi argint. Şi pentru a rămâne în Munţii Apuseni, în acest patrulater imaginar, să mai spunem că pe lângă aurul nativ şi argint au mai fost descoperite telur, precum și minereuri rare precum silvanitul și săcărâmbitul.

Nu-i așa că nici măcar Mendeleev nu s-a gândit la așa ceva? A lăsat căsuțe goale în celebrul său tabel. Căsuțe pe care România le-ar putea umple fără probleme cu zăcăminte dintre cele mai prețioase.

Suntem cu toții obișnuiți ca atunci când vorbim despre bogăția subsolului, să ne referim doar la aur și argint. Cam asta înseamnă pentru noi, băgăţie. Le avem şi pe acestea din belșug. Dar, noile tehnologii, au făcut vedete alte noi materii prime, de multe ori cu mult mai valoroase decât aurul și argintul. Li s-a spus materiale critice, nu doar pentru că sunt foarte rare, dar şi pentru că fără ele, industrii de vârf, de cea mai înaltă tehnologie, ar fi de neconceput.

România este una dintre puţinele ţări din lume care are aproape toate aceste bogăţii, devenite acum inestimabile, dar şi indispensabile pentru progresul omenirii. Bor, fosforite, crom, magneziu, germaniu, telur, stibiu (antimoniu), wolfram (tungsten) cobalt, indium, niobiu, gallium, minerale din grupa platinei, zirconiu, tantal, staniu, cupru, uraniu, grafit şi enumerarea ar putea continua. Nimeni nu a evaluat până acum cam cât ar valora aceste bogăţii ale subsolului nostru.

Ce este însă sigur, este faptul că exploatând aceste minereuri şi pământurile rare pe care le avem, România ar putea deveni unul dintre cei mai importanţi jucători pe piaţa mondială a resurselor critice.

Ar putea. Numai că la noi, în loc să deschidem minele pentru a exploata aceste bogăţii ale căror preţuri au explodat pur şi simplu pe piaţă, la unele a crescut chiar şi de 400 de ori, noi închidem minele. Închidem şi ultimile mine, pentru că de mai bine de 30 de ani încoace, executând tot felul de ordine care nu au nimic de-a face cu interesele României, am tot închis la exploatări critice. Motivele erau două. Primul, cel aşa zis economic. Nu sunt rentabile. Este un motiv absolut mincinos. Pentru că rentabilitatea nu se claculează la gura minei, cât costă scoaterea materialului respectiv şi dacă, atunci când vede lumina zilei, este rentabil.

Dacă vom socoti aşa, exploatarea grafitului, spre exemplu, desigur că nu este rentabilă.

Dacă vom scoate grafit cu vagonetul din mină şi vom socoti cât am cheltuit pentru a-l aduce la suprafaţă, va reieşi că este nerentabil. Dar dacă vom socoti că fără grafit, nu poate exista industria IT spre exemplu, avem o altă perspectivă asupra valorii lui. Din grafit se face grafen, cel mai bun conductor din câţi se cunosc pe pământ. Grafen folosit la fabricarea cip-urilor, fără de care, practic, nu mai există nici măcar un obiect de uz casnic, necum teghnologie de vârf. Adică, valoarea grafitului care este nerentabil dacă îl cărăm cu roaba, creşte de foarte multe sute de ori dacă-l facem grafen şi apoi CIP-uri. Şi atunci nu că este rentabil, nici măcar foarte rentabil, ci esenţial.

Cel de-al doilea motiv este agresivitatea unor ONG-uri care cer în instanţă oprirea imediată a exploatărilor, pe motiv de mediu poluat, sau de deranjare din som a tot felul de gângănii care, nedormind adânc, se stresează. Culmea este că şi obţin în instanţă ceea ce cer. Cu argumente de multe ori aberante.

Spuneam la începutul acestui material că versurile lui Goga sunt mai de actualitate ca niciodată. De ce? Pentru că acum se definesc noile sfere de influenţă. Acum se modelează noua ordine mondială. Iar cu aceste atuuri, a zăcămintelor pe care le deţine, România ar putea să aibă, fără niciun fel de exagerare, un loc la masa bogaţilor.

Condiţiile sunt trei, după părerea mea. Să inventariem aceste bogăţii, să ştim ce avem.

Apoi, să ştim ce putem exploata şi, dacă nu suntem în stare singuri, care ar fi partenerii cu care am câştiga cel mai mult. Şi, trei, cum putem importa tehnologie ca să nu vindem doar materii prime, ci să putem prelucra în România cât mai multe dintre ele şi să le vindem produse finite.

Din păcate, niciuna dintre aceste condiţii nu am fost în stare să o ducem la bun sfârşit. Iar acest moment prielnic poate trece pe lângă noi şi vom rămâne iar săraci, cu datorii de plătit pe generaţii întregi şi uitându-ne neputincioşi cum alţii ne jefuiesc bogăţiile. Aşa cum s-a întâmplat până acum.

Oportunitatea a apărut deja.

Săptămâna trecută, la Washington s-a desfăşurat o conferință internațională dedicată mineralelor critice, la care au participat miniștri și oficiali de rang înalt din peste cincizeci de state de pe toate continentele. Scopul declarat al acestei reuniuni? Consolidarea și diversificarea rezervelor de minerale esențiale pentru industria de apărare și pentru dezvoltarea tehnologiilor de vârf, inclusiv inteligența artificială. Scopul real? Contracararea supremaţiei Chinei pe această piaţă, care are 70% din extracția globală de pământuri rare și 90% din capacitatea de procesare.

Din partea României a participat doamna Oana Ţoiu, ministrul de Externe, care se pare că nu a înţeles nimic din ce s-a discutat acolo, de vreme ce primarul comunei Crucea, judeţul Suceava, unde a existat ultima mină de uraniu din România, a cărei producţie a fost oprită definitiv în 2021, a reuşit, la un botez, să-l convingă pe ministrul Energiei să pună mina măcar în conservare.

Că despre redeschidere, nici nu poate fi vorba.

Asta se întâmpla la o săptămână de la terminarea conferinţei din SUA. Aproape de Crucea, la Grinţieş, mai există o mină de uraniu. Intrarea este blocată de bălării. În urmă cu trei ani, ministrul de atunci al Energiei se jura că în cel mai scurt timp, mina va fi redeschisă. Ce-o fi înţeles domnul ministru sau premierul de atunci, Marcel Ciolacu prin „scurt timp”? Sigur că altceva decât înţelegem noi, oamenii de rând, pentru că astăzi, la trei ani de la acele promisiuni ferme, din faţa intrării în mină nu s-a mişcat măcar o singură bălărie uscată. N-o fi trecut „cel mai scurt timp” pentru cei doi.

Ce fac alte ţări?

Partenerul strategic. Consiliul de administrație al Băncii de Export-Import a SUA a aprobat în această săptămână împrumutul de 10 miliarde de dolari — cel mai mare din istoria instituției — pentru finanțarea Rezervei Strategice Americane de Minerale Critice. În paralel, Pentagonul a investit aproape 5 miliarde de dolari în ultimul an pentru a-și asigura accesul la materiale critice. Cu totul, 15 miliarde de dolari.

Australia, care deține a patra cea mai mare rezervă de pământuri rare din lume, încearcă să ia locul Chinei prin investiții masive în capacități de procesare. Australia a semnat încă de anul trecut un acord cu SUA pentru furnizarea de minerale în schimbul investițiilor masive americane.

Comisia Europeană a adoptat recent un plan de acțiune pentru securizarea resurselor critice ale UE și urmează să înființeze un centru european dedicat acestui domeniu.

Iar noi? Noi reuşim pe la câte un botez, între aperitiv şi sarmale, să mai convingem câte un ministru să conserve câte o mină, să nu lase să se aleagă praful de ea. Poate că soluţia ar fi să se organizeze câte un botez în fiecare din zonele cu resurse critice şi pământuri rare. Măcar să le conservăm, dacă la exploatare nici măcar nu ne gândim.

Nepricepere, sau ticăloşie? Prostie crasă, sau un plan bine pus la punct pentru ca aceste bogăţii ale României să fie luate pe nimic şi să îmbăgăţească pe alţii, nicidecum pe români.

„Însă Hoții-s chiar din Țara

Trădători la cei de-afară!

Doamne Iartă-i! Ești în Drept!

Însă Du-i hăt în deșert!”

(Octavian Goga)