De ce SAPĂ atât de ADÂNC pentru MORȚI sătenii din Ileana. MISTERELE TROIȚELOR cu APĂ VIE
Editura Evenimentul si Capital

De ce SAPĂ atât de ADÂNC pentru MORȚI sătenii din Ileana. MISTERELE TROIȚELOR cu APĂ VIE

Autor: | | 0 Comentarii | 9482 Vizualizari


Alţi meseriaşi, puţarii, aveau nişte burghie mari cu care înţepau pământul. Tare greu era să învârţi namila aceea. Braţe puternice scormoneau, încetul cu încetul, până când dădeau de sufletul gliei.

La baza verticalei caverne era aşternut un pat din stejar. Pe el se aşezau, una câte una, componentele cilindrice.

Diametrul ajungea chiar şi la 70 de centimetri. Puţuri „pe obezi”. Aşa fuseseră botezate. Degeaba vreau să mă dumiresc asupra expresiei, că mai mult decât a fi un dat din vechime nu găsesc.

La final, peste gură i se aşeza o placă. Din piatră. Subţire. Un fel de protecţie. „Masa”, aşa-i ziseseră sătenii. Frumos încrustată de mâini dibace.

Vechi obiceiuri

Unii îşi făcuseră propria sursă de apă în gospodărie. „La două case era un puţ”, îşi aminteşte.

Dar erau şi cele de la drumul mare ori din mijlocul lanurilor. Acestea din urmă săpate în numele celor dragi. Să nu li se stingă veacul. În fiecare an, după botezul apelor, se turna agheazmă în fântânile cu doruri neîmpăcate. Întreaga comunitate sorbea închinăciuni din acele locuri, sfinţite de rugăciunea preotului.

Modernitatea

De prin anii ’50 se trece la prefabricate. De cioplitori nu mai era nevoie. Nici de piatra din deal. Betonatelor nu li se mai zice ca suratelor lor. N-au o definiţie anume.

După 1990 au început să dispară „mesele”. Erau, cum se exprimă interlocutorul meu, „foarte valoroase”. Cum s-au volatilizat atâtea comori din satele româneşti, adaug eu.

Puţurile din curţi au fost modernizate. Cumpenele nu mai puteau să facă faţă progresului.

Ce nu se stinge

Altceva e cu păsările din pustiu ori cu cele de la răspântii. Ele au rămas libere. Şi neschimbate. Încă varsă lacrimi. Aşa văzusem la cea unde mă dusesem prima oară, pe cărarea orizontului. În piatră au fost încrustate cuvinte care dor şi azi. În memoria lui „Ion Toma, născut în 1933, dispărut în 8 martie 1970”. Litere înghesuite într-un careu sub formă de cruce. Tot întreb câte sunt acestea, dar interlocutorul meu o ia cu povestea pe alte drumuri, de parcă s-ar feri să-mi divulge anumite umbre. Multe, îmi dau totuşi seama. Mai degrabă aud descrieri de văi şi dealuri, margini de pădure. Îndemn de-a le descoperi singur.

Actul de proprietate

Ca şi cum ar fi nişte troiţe, încerc să compar asemenea izvoare. Gazda mea zâmbeşte.

Îmi explică un anumit obicei. Chemai meşterii, scobeau pământul. La final îi omeneai după cum v-aţi înţeles.

Trebuia să aduci cu braţele tale cumpăna, găleata şi lanţul. Era mai mult decât semnătura pe un act de proprietate.

Aşa cunoştea lumea din sat că puţul acela e al lui cutare. Şi toţi urmaşii lor aveau obligaţia să-l întreţină.

Respectat e legământul şi azi. Îţi dai seama după ce bei. Cum tu eşti mulţumit de limpezimea cleştarului, la fel şi cel de dincolo... Atât mi s-a spus. Nimic mai mult. Apa e a călătorului. Povestea, a sătenilor. Le înţeleg tăcerea.

Pagina 2 din 2
Tag-uri: apa, vie, ileana, sat



Stirile zilei

Alte articole din categoria: EVZ Special

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate