Primul tur al prezidențialelor din 2014 s-a încheiat cu două consecințe. Una poate să pară importantă acum, dar se va dovedi neimportantă în perspectivă. E vorba despre starea de vraiște neputincioasă din așa-zisa noastră dreaptă politică. Stînga moștenitoare a Partidului Comunist este masivă, agresiv mincinoasă în antenismul ei, obraznică în pontismul ei, dar mediocră și vulnerabilă. O simplă privire la aceste rezultate ne arată că dacă dreapta ar fi fost inteligentă mergînd, de pildă, cu un candidat unic, acum ar fi fost puțin peste stînga. Oricît de dureroasă pentru noi este, în aceste zile, incompetența politică a liderilor așa zisei drepte, să fim siguri că peste un timp, nu foarte lung, nu va mai însemna decît un fapt divers.  A doua consecință, însă, este dramatică în sensul cel mai profund. Este constatarea unei falii istorice. Falia se întinde cu precizia tulburătoare a unei granițe exact de-a lungul arcului Carpaților. Privind harta țării colorată electoral, cu Ardealul întreg albastru și restul țării integral roșu, cineva (CTP, cred) a văzut o seceră rămasă după dispariția ciocanului. Alții (T. Baconschi printre ei) au constatat că, oricît de cîntată și de mitizată, niciodată unirea țării nu a fost profundă. Adevărul este că niciodată această separare nu a fost mai netă. În trecut, mai găseai cît un teritoriu roșu în lumea albastră sau o enclavă, două albastre în marea roșie. Acum, nimic nu alterează precizia graniței. Carpații. Ai zice că această graniță e trasată de o mînă, de o minte, nicidecum că e rezultatul voinței spontan exprimată a milioane de oameni. Ai zice, chiar, că vezi un desen al destinului în această hartă electorală.

Mie, această hartă mi-a evocat o forță care trage un teritoriu spre Vest și un imens balast care o ține ancorată în solul prăfos în care îi este dat să fie. O aspirație în chingile unei statornicii. Un vis înlănțuit. Priviți harta! Nu poți să nu simți că spațiul albastru este condamnat să stea acolo unde nu vrea doar pentru că e pus de Dumnezeu ”la pachet” cu imensul balast roșu. Albastrul este victima unei încercuiri roșii. Nu vreau să te las mergi acolo unde vrei să mergi tu! – scandează milioane de voci roșii ținînd prizonieri cîteva milioane de albaștri, ceva mai puțini, totuși. Nu poți să nu simți dramatismul albastrului minoritar încătușat, masiv, de roșu.  Nu poți să nu simți că cei cu adevărat păcăliți nu sînt roșii, cum ne spun ziarele albastre, ci albaștrii, cum nu îndrăznește să spună nimeni. Harta României de azi are ceva din Goya. Poate că este nu chiar atît de înspăimîntătoare ca ”Saturn devorîndu-și fiul”, dar nu-i departe. Poate că nu este chiar atît de tragică precum ”3 mai 1808”, dar nu-i departe. Poate că nu este chiar atît de deznădăjduită ca ”Nebunul furios”, dar nu-i departe.

Privind o hartă vezi întotdeauna ceva esențial despre teritoriu. Ceva ce luarea teritoriului la pas nu-ți dezvăluie. A privi locul în care trăiești pe o hartă își oferă o situare mult mai precisă decît îți dă, să zicem, cetățenia acelui loc. În ceea ce mă privește, am trăit toată viața mea în mijlocul teritoriului roșu. Mă mîngîi uneori cu gîndul că harta are zone cu mult mai intens roșii decît cele în care am trăit eu – nu sînt chiar în epicentrul roșului. Dar asta e o auto-amăgire și nimic mai mult. Totuși, sînt un punct albastru, invizibil desigur, în oceanul roșu din jurul meu. De aici din București, eu ploieșteanul, mă simt în aceste zile că un ardelean!

 

Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa [email protected]. Vă mulţumim pentru înţelegere.