Această țară anonimă aruncă în aer uzine de producție, incendiază porturi maritime și seamănă haosul concomitent cu umilirea. Ea exploatează slăbiciunea Iranului, întrucât țara a fost lovită greu de pandemie, pe lângă sancțiunile economice internaționale severe. Restul lumii e și el ocupat cu pandemia, iar președintele de la Washington luptă pentru supraviețuire. Țara neștiută exploatează această slăbiciune internațională pentru a întreprinde atacuri îndrăznețe, provocatoare și periculoase.

Acest comportament nesăbuit include și nenumărate incidente care e posibil să fi avut loc din cauza unor „probleme de infrastructură”, după cum sună explicația oficială, dar e posibil să fi fost provocate și deliberat, de la mare distanță, folosindu-se tactici sofisticate. Incident după incident – și Iranul rămâne tăcut. Atac după atac, și Iranul este umilit. Cât va mai continua acest comportament? Greu de știut.

Dar cât de periculoasă este de fapt această provocare? Există două răspunsuri posibile: fie Iranul constituie într-adevăr o amenințare existențială ce planează asupra Israelului, o putere regională robustă și periculoasă pe punctul de a se înarma nuclear – în care caz provocarea ei este extrem de periculoasă. Fie Iranul nu este chiar atât de puternic cum este descris de campania panicardă din Israel, e doar un alt tigru de carton, în care caz provocarea lui nu este atât de riscantă. Dar este imposibil să argumentezi simultan și că Iranul e periculos și că provocarea lui nu e periculoasă.

Poate că vulnerabilitatea Iranului oferă de fapt o deschidere pentru alte posibilități, care nu includ atacuri cu bombă și incendieri. Nici eficiența atacurilor nu este clară. Dacă incendiezi șapte vapoare din portul Bushehr rezultatul va fi că Iranul e mai departe de obținerea armei nucleare? Sau poate că se va apropia de ea? În orice caz, le conferă o aură de eroism prezumtivilor piromani cu telecomanda în mână.

Generalul Kenneth McKenzie, comandatul forțelor americane din Orientul Mijlociu, a declarat că e convins că Iranul va replica împotriva țării care-l atacă și, nu se știe din ce motiv, a pomenit și numele Israelului. În Israel declarațiile lui au fost întâmpinate cu un căscat. Vor ataca sau nu, ce contează? Încă nu a existat vreo operațiune militară israeliană care să nu fie salutată aici cu aclamații sau, din nefericire, cu autosatisfacție senină, atât timp cât ea nu implica vreun preț și pentru israelieni.

Și totuși, nu poți să nu te miri: există o țară în spatele acestor atacuri, mai întâi în Siria și apoi în Iran, iar ea pare să fie îmbătată de succesele sale și de lipsa de reacție a iranienilor, până la punctul în care ar putea s-o ia valul, înfigând sabie după sabie în trupul însângerat al taurului – totul fără nici o dezbatere publică privind riscurile potențial funeste. Nici nu pare a-i păsa cuiva că Israelul ar putea încerca să târască Iranul într-un război, după cum a procedat în trecut cu statele arabe.

Piromanie sau politică chibzuită? Balans pe buza dezastrului sau un joc de război bine planificat? Nesăbuință teribilă sau o incredibilă poveste de succes? În Israel nici măcar nu întreabă cineva.

Suspiciunea uzuală, cu atât mai pregnantă în aceste zile, că toate acestea au un scop legat de politica internă, nu naște nici ea întrebări. Ar putea fi o tentativă de distragere a atenției de la alte chestiuni, mai puțin confortabile? Se profită poate de o ocazie de materializare a visului Israelului de a bombarda Iranul, fără a-l bombarda la propriu, în condițiile în care nimeni nu poate spune cu certitudine ce beneficii va aduce acest lucru și pentru cât timp?

Cine poate ști? Toată lumea tace, abandonând arena în favoarea celor puțini care iau decizii. Însă acești puțini ar putea fi premierul și miniștrii săi, în care cei mai mulți israelieni și-au pierdut încrederea. Poate că cei puțini sunt serviciile de spionaj care au cumpărat, sau furat, niște aparate de ventilat inutile și apoi s-au asigurat că se și laudă cu asta. Dar, când vine vorba de Iran, toată lumea rămâne tăcută. Deodată ne încredem în ei orbește. Deodată, ei chiar știu ce e bine pentru Israel și ne supunem lor și îi salutăm.

Există o șansă ca acest lucru să funcționeze din nou. Există de asemenea o șansă ca el să se termine cu sânge și lacrimi. Îi pasă cuiva?

Articol de Gideon Levy/ Traducere: Rador