Evident, spaţiul cccidental şi din el spaţiul european intră din plin în această multiplă şi masivă reconfigurare.

Ca orice prădător politic, Rusia a urmărit în permanenţă mărirea spaţiului aflat sub influenţa sa. Dacă până în 1918, această politică s-a concretizat cu precădere în cucerirea de noi teritorii, după 1918, într-o lume schimbată şi ea, Rusia a combinat cucerirea, sau aservirea prin forţă a unor state sau regiuni ale acestora, cu finanţarea stângismului radical internaţional la nivel de regimuri comunistoide, de fronturi de eliberare, terorism, sindicalism, mai nou, civism marxist şi secesionism (Scoţia, Catalonia, Transilvania, Nordul Italiei etc).

In articolul „Cum poate cuceri Rusia Europa fără armate” arătam că acest lucru poate fi făcut cu avantaje şi ajutoare economice; cu pomparea de energie şi materii prime; cu cumpărarea parţială (sectoarele cheie) sau majoritară  a economiilor lor; prin destabilizare politică şi agresiune economică; cu partidele socialiste (comunistoido-fascistoido-mafiote) şi cu partidele etnice acţionând ca nişte coloane a cincea în interiorul acestor state; cu mafia rusă controlând  mafiile locale; prin, în final şi ca un corolar al tuturor celor de mai sus, chiar voinţa populară liber exprimată în cadrul unor alegeri şi referendumuri desfăşurate democratic şi, deci, imposibil de contestat.  Evident că, de la caz la caz, acestea vor fi combinate.

Tot atunci arătam că Rusia are în vedere să-şi consolideze zona de influenţă/de control pe un aliniament sufocant pentru Europa de Vest:  statele baltice, Bielorusia, Ucraina, o parte (în înţelegere cu Germania!!!) sau întreaga Polonie, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia, Albania, că o primă breşă în sistemul de parteneriat militar şi economic european îl constituie Ungaria şi că posibilitatea reorientării statelor din prima linie (cu excepţia Poloniei şi, mai oscilant, a României) devine o posibilitate apropiată de certitudine dat fiind faptul că: Grecia a cochetat mai mereu cu comunismul, Bulgaria e atât slavă cât şi socialist-mafiotă, Serbia mutilată deja de Vest este slavă şi ea, iar statele baltice, au puternice minorităţi ruseşti pe teritoriul lor şi sunt  înconjurate de Rusia şi Bielorusia, După acestea pot urma celelalte din lista de mai sus. Urmarea va fi dominarea totală, militară, teritorială, şi economică a Europei, subordonarea ei, desfiinţarea UE şi înlocuirea cu (sau înglobarea în)  Imperiul Eurasiei. Ceea ce, la cum merg lucrurile, e ca şi făcut (Nu ar fi mare mirare să auzim într-o zi că era deja convenit.) (Un alt catalizator al acestei reformulări a Europei ar putea fi Islamul, care a devenit un pericol extrem de concret atât pentru Rusia cât şi pentru Europa de Vest.)

Astăzi, Grecia

În tabloul schiţat mai sus, schimbarea către o stângă de inspiraţie marxistă a Greciei (de fapt prima preluare a puterii de către o stângă radicală într-o ţară NATO) poate deveni un moment semnificativ (şi o victorie târzie în războiul civil din 1949). Mai ales că, la celălalt capăt al continentului, spaniolii (vezi mişcarea Podemos), care au trecut şi ei printr-un război civil distrugător provocat de comunişti, par a fi tot mai atraşi de o stângă revoluţionară (după ce oricum Spania a adoptat cu mare veselie ultimele expresii civico-politice ale marxismului cultural), care are mari şanse de a câştiga alegerile din acest an. În cazul Greciei, din variantele de acţiune a Rusiei de mai sus avem, la vedere, formula alegerilor libere; nu ştim însă ce alte lucruri se pot ascunde în spate. De exemplu, cine, cum şi cu cât a finanţat real Syriza?

Într-un text viitor vom discuta şi despre îndreptăţirea revoltei populaţiei multora dintre statele europene faţă de politica UE, Băncii Mondiale, FMI. Astăzi numai despre cât de real este fundamentul marxist-leninist al noii conduceri politice din Grecia şi despre cât de reală ar fi bănuiala transformării Greciei într-o gubernie rusească a UE.

Filiaţia marxistă a Syrizei

În primul rând, trebuie să vedem cine sunt cei care formează partidul Syriza pentru a şti ce este el. Pornită din 2001 ca o coaliţie de grupări de stânga şi radicale de stânga (marxiste, maoiste, troţkiste, eurosceptice, ecologiste etc.), dar şi cu personaje politice de pe aceeaşi arie se transformă în partid şi participă pentru prima data la alegerei în 2004. De atunci şi până acum se produc diverse transformări, despărţiri şi afilieri, dar important este faptul că, de la bază şi pînă la vârf, Syriza este un partid anti-sistem cu poziţionare de stânga radical.

În acest moment, conducerea Syriza şi guvernul grec sunt formate în mare parte din personaje cu afiliere comunistă clară. Alexis Tsipras (40 de ani) şi-a început cariera politică ca activist în organizaţia de tineret a partidului comunist. Este un admirator al lui Che Guevara, Fidel Castro, Hugo Chavez.

Ministrul afacerilor externe, Nikos Kotzias a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Grec (KKE), ministrul economiei şi infrastructurii, Giogios Stathakis, ministrul energiei Panaghiotis Lafazanis şi ministrul muncii şi solidarităţii sociale, Panos Skourletis au fost de asemenea comunişti de seamă. Viceprim-ministrul Yiannis Dragasakis a fost de asemenea membru al comitetului central al KKE. Ministrul de finanţe, Yanis Varoufakis se descrie ca un marxist libertarian. Bătrânul urs comunist Kotzias, menţionat mai sus, professor de ştiinţe politice şi vocea publică principală a guvernului în ceea ce priveşte legăturile mai strânse cu Rusia, a fost un permanent susţinător al liderilor sovietici duri de la Kremlin. Printre altele, a fost şi unul dintre cei care au înălţat în slavă public, din afara lagărului comunist, reprimarea de către guvernul polonez a mişcării Solidaritatea în anii ’80. Este un prieten al ideologului Alexander Dughin, promotorul euroasianismului.

Detalii de program: politică externă

Prin noul său guvern, Grecia se declară prietenă a Rusiei. În acelaşi timp se distanţează de NATO şi de actuala politică externă (câtă este!) a UE, mai ales în ceea ce priveşte Rusia, SUA, Israelul. În programul partidului punctele de la 37 la 40  se referă (în ordine) la retragerea trupelor din Afganistan şi Balkani, încetarea cooperării militare cu Israelul, sprijinul pentru crearea statului Palestinia, negocierea unui acord stabil cu Turcia, închiderea tuturor bazelor militare (NATO) din Grecia şi ieşirea din NATO. În acelaşi timp, guvernul s-a declarat împotriva unor noi sancţiuni faţă de Rusia şi pentru o schimbare majoră a politicii externe a UE în sensul unei apropieri sporite faţă de aceasta. Un capitol cu serioase posibilităţi de schimbare este 27 care prevede supunerea tuturor acordurilor şi tratatelor cu Europa sau cu alţe părţi unor referendumuri populare, prevedere care poate fi punctul de plecare al unor schimbări majore în ceea ce priveşte alianţele şi aliaţii Greciei în viitor.

Politică internă

Ambiţii mari şi greu realizabile: auditul datoriei publice, renegocierea dobânzii şi suspendarea plăţii datoriei până la revigorarea economiei, naţionalizări de bănci şi sectoare industriale strategice, reangajări masive în sectorul de stat, gratuităţi pentru sistemul de sănătate, eliminarea sectorului privat din sănătate, creşterea alocaţiilor pentru şomeri, creşterea salariului minim, întărirea asistenţei sociale pe toate palierele, realocarea clădirilor băncilor, clădirilor guvernamentale şi ale bisericilor pentru oamenii fără locuinţe, combaterea secretului bancar şi a ieşirilor de capital, creşterea taxelor şi impozitelor pentru marile companii, creşterea la 75 % a impozitului pe venit pentru venituri de peste 500.000 euro, impozite speciale pe tranzacţiile financiare şi pe bunurile de lux, cantine în şcoli pentru copii, subvenţionarea cu până la 30 % a creditelor ipotecare, reintroducerea contractelor colective de muncă, demilitarizarea Gărzii de Coastă şi a trupelor special anti-insurecţionale, interdicţia purtării de măşti şi arme de foc de către poliţie, tăierea drastică a cheltuielilor militare, abolirea privilegiilor bisericii şi industriei construcţiilor de nave, dezincriminarea consumului de droguri etc. Un amalgam de promisiuni sociale luminoase fără o bază economică în afara naţionalizărilor, care, să zicem, ar asigura oarece venituri pentru cele dintâi. Mai mult, dacă taxările, restricţiile, limitările anunţate sunt puse în practică, poate fi prevăzută o hemoragie de capital şi de companii înspre exteriorul ţării. Un program asemănător cu cel al regimului Chavez şi al altor regimuri socialiste sau comunistoide falimentare din trecut şi din prezent  – aşa cum este la ora actuală şi cel din Venezuela.

În acelaşi timp, un teren extrem de favorabil pentru implicarea financiară şi strategică a unor “prieteni” noi. Iar o poziţie strategică ca a Greciei, sau a Spaniei, atât în cadrul UE, cât şi pur şi simplu geographic, la un  capăt şi celălalt al Mării Mediterane, şi la gurile Mării Negre, chiar şi în vremuri de criză, chiar şi cu sancţiuni în spate, merită toţi banii, care, în mod sigur pot fi recuperaţi într-un viitor nu prea îndepărtat.

Noii guvernanţi au dat asigurări că vor binele atât al Greciei cât şi al UE. Au cerut initial tăierea a 200 miliarde  euro din datoria externă (circa 80 %) apoi au revenit cu alte propuneri, dar nimic nu e clar, iar sigur nici atât. Au făcut diverse nuanţări (faţă de program şi de declaraţiile anterioare alegerilor), care să calmeze pieţele şi aliaţii. Cert este însă că, ca în cazul tuturor guvernelor de stânga şi mai ales de stângă marxistă afirmată, încrederea în ceea ce ele spun nu trebuie să depăşească procente egale cu degetele unei mâini. Este o practică îndelungă şi binecunoscută a limbajului dublu, a una spunem şi alta facem, a tragerii de timp pentru distrugerea în linişte a ultimelor repere şi bariere morale şi pentru aşezarea noilor fundamente (o desăvârşire a acestor practici pe care, în diverse stadii, le întâlnim de fapt acum şi Occidentul tot mai socialistizat).

Mai mult pe blogul autorului.