Din cuprinsul articolului
George Coșbuc - „Sunt suflet în sufletul neamului meu”. Poetul ardelean a cântat tradițiile populare și a vrut să scrie o epopee în versuri
George Coșbuc a trăit într-o perioadă de mari prefaceri, atât în Ardeal cât și în Regat. Decesul fiului său l-a ruinat, grăbindu-i sfârșitul.
George Coșbuc - epopeea în versuri
George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866. A fost anul în care Carol I devenea Principe Domnitor la 10/22 mai 1866. A văzut lumina zilei în Năsăud, la Hordou. „Fire de tort”, „Balade și idile” sunt volume de versuri tulburătoare. George Coșbuc a folosit gazelul ca specie literară.
A cântat tradiții populare, a scris versuri cu trimiteri istorice. Visul lui a fost să creeze epopeea în versuri. Din ciclurile vieții, a scris doar Nunta Zamfirei și Moartea lui Fulger. Urma să mai scrie și o epopee despre naștere. Până la 33 de ani, George Coșbuc, fiu de preot greco-catolic, a rămas în Ardeal, activând inclusiv în citadela românismului de la Sibiu. A ales să vină la București, la chemarea lui Titu Maiorescu.
George Coșbuc- viața în Regat
Din 1889 și până la moartea sa la 9 mai 1918, George Coșbuc a trăit în București. Va ocupa aici diverse funcții literare, artistice, dar și administrative. Din 1902, este Șef de birou la Casa Școalelor. Din 1906, devine referent la Administrația Casei Artelor. Format din copilărie și adolescență în lumea studiilor clasice, cunoscând greaca și latina va lucra intens la traduceri din opera marilor clasici. Anul 1907 îl găsește la Biroul controlului activităților extrașcolare din Ministerul Instrucțiunii Publice. În anul 1908, reușește să revină la Hordou, în Năsăud.
Drama pierderii unicului său fiu, Alexandru Coșbuc. Calitatea de membru al Academiei Române
George Coșbuc și-a achiziționat un automobil Mercedes. A locuit chiar pe Calea Plevnei la Nr.40. Fiul său Alexandru era un automobilist pasionat și un tânăr înzestrat pentru traduceri din clasici. Din păcate, a murit într-un accident de mașină în Oltenia, la volanul mașinii tatălui său. Se întâmpla în august 1915. Starea sa i s-a deteriorat. George Călinescu îl numea „un țăran istovit de legarea snopilor”.
În mai 1916, alegerea ca membru titular al Academiei Române l-a lăsat indiferent practic. A mai trăit doi ani, decedând la 9 mai 1918, la București.
Marele poet a trăit de la detronarea lui Cuza până după marea umilință a Păcii de la Buftea, din 7 mai 1918. Rămăsese din decembrie 1916, în Bucureștiul ocupat.
Rămân memorabile versurile sale din poezia „Poetul”:
„Sunt suflet în sufletul neamului meu Și-i cânt bucuria și-amarul - În ranele tale durutul sunt eu, Și-otrava deodată cu tine o beu Când soarta-ți întinde paharul. Și-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci, Răbda-vom pironul aceleiași cruci Unindu-ne steagul și larul, Și-altarul speranței oriunde-o să-l duci, Acolo-mi voi duce altarul.”
