Amor cu rețetă în „casele de toleranță”. Cum a devenit sifilisul inamicul numărul unu al României de altădată

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

La cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, societatea românească se afla într-un plin proces de modernizare și europenizare. Cu toate acestea, în spatele fațadelor strălucitoare ale marilor orașe și dincolo de dezbaterile politice aprinse, autoritățile medicale și administrative se confruntau cu un inamic invizibil.

Un fenomen devastator pentru biologia neamului: bolile venerice și, în special, sifilisul.

Departe de a fi considerat doar o simplă problemă de morală, sifilisul era privit de elita medicală a epocii drept o amenințare sistemică, un flagel național capabil să altereze viitorul demografic și economic al țării.

Sifilisul, o boală teribilă și inamicul creșterii demografice

În mentalitatea medicală a Europei de Est de la finalul secolului al XIX-lea, raportul dintre sănătatea populației și puterea unui stat era direct proporțional. Din acest motiv, documentele sanitare ale vremii privesc bolile cu transmitere sexuală cu o profundă îngrijorare.

Hagi începe să construiască noua Națională, după victoria cu Țara Galilor

Ce trebuie să verifici după ce primești decizia de pensionare. Capcanele care pot diminua suma primită lunar

Sifilisul era catalogat drept una dintre cele mai cumplite maladii ale epocii, un diagnostic care echivala cu o condamnare la degradare fizică lentă. Medicii români avertizau că această infecție nu doar că debilitează organismul uman și îl lasă fără apărare în fața altor agenți nocivi, dar scurtează drastic speranța de viață a pacienților.

Mai grav, într-o perioadă în care România avea nevoie de o forță de muncă viguroasă pentru a-și susține modernizarea, sifilisul era identificat drept una dintre principalele cauze ale descreșterii populației și ale degenerării biologice.

Caricatura din presa vremii, 1905. sursa: arhiva

Supravegherea prostituției ca armă de apărare

Pentru a stăvili extinderea bolii, administrația sanitară din România a apelat la reglementarea și monitorizarea strictă a prostituției, considerată principala supraveghere prevenitoare și apărătoare în mediul urban. Medicii comunali, sprijiniți teoretic de agenții polițienești, aveau sarcina de a supraveghea activitatea din bordeluri și de a depista persoanele infectate.

Un instantaneu documentar elocvent pentru această epocă ne este oferit de un raport general asupra igienei publice din orașul Iași, întocmit pe anul 1888 de către doctorul Th. Philippescu. Datele oferite de acesta descriu mecanismul birocratic și medical prin care autoritățile încercau să țină fenomenul sub control:

Infrastructura plăcerilor tolerate

În Iașul anului 1888, existau 12 case de prostituție autorizate, în care activau oficial 132 de femei înregistrate (dintre care 12 locuiau singuratice, în case private).

Rigoarea controalelor era atent monitorizată. Pentru a preveni focarele, acestor femei li s-au aplicat nu mai puțin de 6.278 de vizitațiuni medicale într-un singur an.

Cazuistica depistată. În urma controalelor de la Iași, medicii au descoperit 4 cazuri de blenoragie, 37 de ulcere simple venerice, 6 cazuri de sifilis constituțional și 4 cazuri de alte afecțiuni diferite.

Rezultatele controalelor medicale la prostituatele din Iași (1888): Ulcere simple venerice: 37 cazuri/Sifilis constituțional: 6 cazuri/Blenoragie: 4 cazuri 

Logistica izolării: Spitalele, bugetele și „mediatoarele”

Odată ce o femeie era depistată ca fiind bolnavă, legislația vremii cerea izolarea și internarea ei de urgență pentru a opri lanțul de transmitere. Totuși, tratamentul presupunea costuri pe care birocrația epocii încerca să le împartă riguros.

În cazul Iașului, pacientele erau trimise la prestigiosul Spital „Sfântul Spiridon”. Însă Epitropia spitalului refuza primirea prostituatelor bolnave fără plata unei taxe zilnice de spitalizare, fixată la 1 leu și 50 de bani pentru fiecare zi de căutare/tratament.

Sistemul de plată reflecta modul în care societatea penaliza sau își asuma fenomenul: pentru prostituatele clandestine descoperite bolnave, spitalizarea era achitată din fondurile primăriei. În schimb, pentru femeile care lucrau în bordelurile autorizate, banii erau executați direct de la matroane/mediatoare, prin intermediul serviciului de percepție al comunei.

Pentru a eficientiza procesul și a evita blocajele financiare, medicii igieniști propuneau adesea ca primăriile să aloce sume fixe în buget, dedicate exclusiv Epitropiei Spitalului „Sf. Spiridon”, astfel încât femeile bolnave să fie internate pe loc și ținute sub cheie medicală până la deplina lor însănătoșare.

Remediu contra sifilisului, 1877. sursa: Presa vremii

Prostituția clandestină și neputința legii

Marea vulnerabilitate a sistemului medical românesc de la finalul secolului XIX nu o reprezentau casele de toleranță autorizate, ci colosalul fenomen al prostituției clandestine. Dincolo de statisticile oficiale, transmiterea sifilisului se făcea într-o proporție covârșitoare la adăpostul nopții, prin verigi scăpate de sub controlul sanitar.

Din acest motiv, medicii epocii lansau apeluri disperate către Prefecturile de Poliție, cerând un concurs mult mai eficace din partea agenților de ordine. Fără o acțiune polițienească care să scoată la lumină clandestinitatea, efortul medicilor de a eradica sifilisul rămânea o muncă de sisif.

Sifilisul a continuat să bântuie societatea românească, oscilând între paginile de satiră din revistele umoristice ale epocii și dramele nespuse din spitalele de venerici. El a rămas o boală-tabu, privită cu teroare, care a forțat statul român să își pună la punct primele mecanisme moderne de control social și igienă publică.