Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Ani la rând, Italia a purtat eticheta de ,,mina rătăcită’’ sau ,,bolnavul’’ Europei, cu o imensă datorie publică și un deficit bugetar scăpat de sub control. Ultimele două guverne - Draghi și Meloni - au reușit să inverseze tendința în mai puțin de cinci ani.
Cu un deficit bugetar de 3,3 % pe 2025, Roma se apropie de ,,lumea bună’’ europeană. Datoria rămâne a doua la nivelul UE , după Grecia, la 135% din Pib. Și cum Europa trebuia să aibă un ,,bolnav de serviciu’’, a fost găsit rapid: Franța, al cărei rating suveran a fost redus zilele trecute la ,,A+’’ de către agenția Fitch.
România nu intră în calcul nu pentru că n-ar putea - este campioană continentală la capitolul deficit bugetar și se apropie de o inflație cu două cifre - ci pentru că stă mai bine la alți indicatori și are o pondere redusă în economia europeană. Dar ponderea Franței e considerabilă, iar Parisul trece prin cea mai grea criză din istoria sa recentă.
Dacă Franța tremură, întreaga Europă tremură. Vorbim de a doua economie din Eurozona și ,,motorul istoric’’ al integrării europene. În rândurile de mai jos voi încerca să analizez succint situația Franței - cauze, efecte, consecințe - și modul cum evoluția politico-economică din Hexagon influențează starea generală a Europei. Sporadic, voi face unele comentarii la adresa țării noastre.
Turnul de fildeș al domnului Macron
Președintele Emmanuel Macron a eșuat în aproape tot ce a făcut pe plan intern. Politic, economic, strategic. A impus reforme fără a construi un consens în prealabil, nici măcar în rândul propriilor susținători, ca să nu mai vorbim de alte segmente ale pupulației unei țări care vrea revoluție, dar nu vrea reforme. A crescut taxele fără să raționalizeze cheltuielile și a continuat constant să centralizeze un stat care era deja supercentralizat.
Gurile rele spun că Macron și oamenii săi - ,,noul val’’ al unei false elite naționale - s-au izolat în ,,turnul de fildeș’’ de la Palatul Elysèe fără să aibă o minimă legătură cu francezii care și-au redescoperit vocația de revoluționari. Dar până să ajungem la politică, să aruncăm o privire asupra economiei Franței.
Ultimul buget echilibrat al Franței a fost în 1974
Datoria publică a ajuns la 3,4 trilioane euro - 114% din Pib, deficitul bugetar 2024 – 5,8%, creștere economică, 0,6%. Șomajul în rândul tinerilor este de 18%, mai ales la priferia musulmană a marilor orașe. Șomajul total a ajuns la 7,4%, superior Germaniei (3,5%) și Italiei (6,8%). Inflația se apropie de 2,3% în 2025 limitând consumul privat care constituie 50% din Pib. Noi, românii, stăm mult mai rău la capitolul inflație și ... nu ne plângem.
Deficitul comercial al Parisului a fost de 70 md. euro în 2024. N-ar fi foarte mare, dar arată o problemă structurală: Franța a pierdut din cotele de piață ale unor sectoare cheie pe segmentele industriei auto și aerospațiale. A câștigat la armament, dar a fost prea puțin.
Dobânzile la titlurile de stat - 3,5% - sunt egale cu ale italienilor, dar în creștere. România se împrumută cu dobânzi de peste 6%, iar Franța se apropie de ... faliment. Marile bănci franceze - BNP, Paribas, Credit Agricole, Societé Générale - au nevoie de susținere statală. Neîncrederea față de Paris în rândul marii finanțe internaționale pare să devină sistemică.
Austeritatea, un cuvânt cu miros de revoluție
Planul de austeritate de 44 md. euro al fostului premier Francois Bayrou, care a condus la căderea guvernului săptămâna trecută - o cădere anunțată - era o barcă de salvare prea mică pentru finanțele țării. Chiar înainte, Eric Lombard, ministrul economiei, a evocat în mod public, pentru prima dată în istoria celei de a V-a Republici, o posibilă intervenție a FMI. Pentru un membru G7 ar fi o rușine de proporții.
De fapt, pentru ajustarea fiscală a țării ar trebui o economie de 150 md. Adică, reducerea drastică a cheltuielilor și revizuirea subsidiilor de stat. O asemenea manevră ar însemna o revoltă socială pe lângă care recenta ,,Bloquons tout’’ ar fi o simplă grevă de periferie.
Până la sfârșitul lui 2025, Franța trebuie să achite 67 miliarde numai pentru dobânzile datoriei. Știm din experiență românească - adică știu unii care ne vorbesc printre dinți - că dobânzile urmează un trend care se autoalimentează: dobânzi crescute conduc la un debit mai mare, care înseamnă alte dobânzi crescute. Și tot așa, urmând o spirală dramatică.
Doamna Lagarde tace, Ursula promite … lui Trump
Teama de scăderea valorii titlurilor de stat franceze, și preocuparea față de o nouă criză a monedei europene se transformă în cauze ale unei posibile destabilizări a piețelor financiare. Probabil nu s-ar fi ajuns aici dacă toate acestea n-ar fi avut loc într-un context internațional aflat sub semnul taxelor vamale ale lui Trump, consecințelor unui război care nu se mai termină și asediul continuu al Chinei pe segmentele comercial și infrastructural. În aceste condiții, ceea ce se întâmplă acum în Franța este mai mult decât o criză de buget național cu reverberații în spațiul politic național. Este în pericol moneda euro și chiar integrarea europeană.
Acum, toți ochii sunt îndreptați spre Banca Centrală Europeană, unde domnește doamna Lagarde, de cetățenie franceză, dar situația este prea gravă ca să vorbim de cetățenie. Extremele politice din Hexagon vor ca BCE să alimenteze deficitul Franței propovăduind ideea că numai așa taxele nu vor crește iar cheltuielile statului vor rămâne la nivelul de azi.
Lagarde știe că procedând în acest mod s-ar afecta stabilitatea euro și s-ar compromite iremediabil încrederea în instituția pe care o conduce. Arhitectura financiară europeană ar fi supusă unei presiuni suplimentare în condițiile când Europa trebuie să se înarmeze și să onoreze promisiunile făcute de Ursula von der Leyen lui Donald Trump în Scoția, la sfârșit de iulie.
Împăratul și paratrăznetul său
În recentul discurs de adio, F. Bayrou a recurs la o retorică cuprinzând argumente clasice din panoplia neoliberalismului muribund: șantajul datoriei, prăpastia economică de după colț, șa. Parcă trăise în altă lume. A plecat așa cum a venit și tot așa va pleca și Sebastien Lecornu, ,,ultimul cartuș’’ al lui Macron.
Din această perspectivă vedem o altă hibă a eșafodajului politic francez, care i-a adus avantaje în trecut, dar s-a transformat într-o piatră de moară în ultimele decenii: arhitectura sa instituțională. La Paris tronează un președinte-împărat care nu poate fi obligat să demisioneze. Niciodată. Chirac a supraviețuit chiar unei condamnări penale.
Ca să fim drepți, ultimul ,,împărat’’ al Franței, pe drept cuvânt, a fost Francois Mitterrand. După el au venit niște figuranți cu pretenții de monarhi.
Șeful de la Elysée poate schimba oricând guvernul și în limite extrem de elastice poate dizolva parlamenul, Adunarea Națională. Pentru orice turbulență are alături un paratrăznet, primul ministru.
Scurtă concluzie
Macron a amăgit Europa cu imaginea sa de tânăr politician modern, capabil să reformeze, să conducă și chiar să protejeze pe cei în dificultate. În realitate, s-a dovedit fără viziune strategică reușind doar să alimenteze polarizarea socială, lăsând spații largi extremelor: Mélenchon de o parte, Marine Le Pen, de cealaltă. Două personalități opuse politic dar care, paradoxal, au un punct comun: disprețul față de Bruxelles. Conjunctural, se declară ostile austerității, dar susținătoare ale protecționismului.
Bruxelllesul le face jocul. În timp ce Parisul se scufundă, din capitala europeană, nimic. Nimeni din Comisie nu pare interesat de situația Franței. De fapt, cei îndrituiți să atenționeze Parisul nu au curajul să o facă, să afirme răspicat că ,,modelul Macron’’ nu este funcțional.
În loc să consolideze integrarea, este pe cale să o slăbească. Emmanuel știe foarte bine aceste lucruri și a plonjat rapid în politica internațională cu inițiative destul de curajoase, mai ales în contextul războiului din Ucraina. Bine gândit și uneori, bine făcut. Însă ce te faci cu francezii de acasă? Ei nu te cred și te vor afară din Palatul Elysée.
