13 martie 2011. Criză. Italia întreagă este enervată de amputările bugetare anunțate de guvernul Berlusconi. Toate domeniile sînt lovite, dar mai ales cultura – peste tot în lume, tăierile bugetare încep de la cultură, care are în general, bugetul cel mai redus în ansamblul bugetului public. Peste cîteva zile, urmează să se sărbătorească 150 de ani de la unificarea Italiei și sentimentul patriotic, grefat pe revolta anti-guvernamentală, este inflamat în peninsulă. De altfel, guvernul Berlusconi nu va apuca sfîrșitul anului.
Opera din Roma. Se cîntă ”Nabucco” de Verdi. Dirijează Riccardo Muti. Toată lumea așteaptă cu emoție să se întîmple ceva cînd spectacolul va ajunge în actul III și corul evreilor duși în robia babiloneană va cînta ”Va, pensiero, sull'ali dorate...”. Spectacolul ajunge acolo și Corul Operei din Roma cîntă minunat sub bagheta lui Muti care înțelege sensul de rugăciune al faimoasei partituri mai bine ca oricine. Aplauze și ovații nesfîrșite. Din fosă, Muti face semn ca aplauzele să înceteze pentru a putea relua spectacolul. Cineva strigă ”Viva Italia!”. Muti se întoarce spre sală și face ceva ce pur și simplu nu se face: ține, din fosă, un mic discurs patriotic, dar cu evidentă bătaie politică, anti-guvernamentală. Spune că, pentru Italia, cultura este vitală, este, de fapt, Italia însăși, și că nu vrea ca țara să ajungă, după cum spune un vers al corului verdian, ” sì bella e perduta” după ce cultura ei va fi în primejduită de austeritatea bugetară. Apoi, anunță că va bisa ”Va, pensiero,...” și face iarăși ceva ce nici un dirijor nu a făcut vreodată în timpul unui spectacol de operă: invită publicul să cînte. Sub bagheta sa, corul și publicul ridicat în picioare, cîntă ”Va, pensiero,...”. Momentul este magnific. Membrii corului cîntă cu lacrimi șiroind pe obraz. Cînd i-am arătat înregistrarea video a acestui moment amicului Toader Paleologu, a replicat ”Bine că nu s-a întîmplat așa ceva în România în timpul mandatului meu de ministru al culturii, că nu știu ce aș fi făcut...”. Da, cred că pentru orice guvern situația aceasta ar fi stînjenitoare. În Italia, cu atît mai mult. A fost, probabil, cel mai puternic protest cu care s-a confruntat guvernul Berlusconi vreodată. Nu doar pentru că a fost a doua zi pe prima pagină a tuturor ziarelor din lume, ci pentru că, în Italia, opera ca gen, Giuseppe Verdi și , mai ales, ”Va, pensiero,...” sînt instituții mai importante decît orice guvern.
Cum a dobîndit splendidul cor statut imnic, nu e simplu de detectat pentru cineva care vrea adevărul. Altfel, legenda spune că, ”Va pensiero...” a cucerit pe italieni încă din seara zilei de 9 martie 1842, cînd a avut loc la Teatro alla Scala premiera lui ”Nabucco”. Milano era sub ocupație austriacă, urmare a Congresului de la Viena (1815) și a rămas așa pînă în 1859. Desigur, milanezii nutreau sentimente anti-austriece la vremea premierei lui ”Nabucco” și nu ratau nici o ocazie să își arate fronda. Austriecii se comportau agasant și nu de puține ori agresiv, ca orice ocupant. Ajunseseră chiar să impună reguli în spectacolele de operă de la Scala – printre aceste reguli era una cu totul antipatică italienilor: erau interzise bisurile. Legenda pe care o știe toată lumea spune că publicul italian a iubit imediat ”Va pensiero...”, a cerut împotriva regulilor ocupantului repetarea corului, ceea ce s-a și întîmplat. Așa, ”Va, pensiero,...” a dobîndit reputația eliberării. Apoi, mai spune legenda că publicul a plecat cîntînd corul pe străzile orașului și, de a doua zi, ”Va, pensiero,...” a devenit un adevărat imn național. Ca și evreii în Babilon, italienii sufereau sub ocupație, iar muzica lui Verdi suna în inimile lor ca o rugă pentru eliberare. E frumos, doar că pusă în relație cu faptele, legenda nu se verifică deloc.
Mai întii, pentru că muzica și cuvintele sînt calme, nostalgice, triste – nu e nimic revoluționar, nimic mobilizator în acest cor. Apoi, pentru că nu există nici o mărturie directă și credibilă de la premieră că așa s-a întîmplat. Dacă un asemenea eveniment ar fi avut loc la Milano în 1842, am fi avut zeci de surse. Nu avem nici una. Verdi însuși nu a povestit niciodată așa ceva, deși legenda ridicării inimilor milaneze în acea seară cu ”Va, pensiero,...” devenise notorie in timpul vieții lui. A lăsat legenda să crească, fără să o contrazică, dar și fără să o confirme vreodată. Ce ne spun izvoarele directe despre premiera ”Nabucco” este că, într-adevăr, a fost un triumf pentru compozitor. Un triumf binevenit, căci era primul după o perioadă neagră în viața lui Verdi și pe acest triumf avea să se întemeieze o carieră componistică colosală. Mai știm că, în realitate, publicul premierei a cerut bisarea altui cor din operă, ”Immenso Jehova” – un cor religios foarte puternic de la finalul lui ”Nabucco” (actul IV), în care evreii eliberați din robie mulțumesc lui Dumnezeu. În orice caz, ”Va, pensiero,...” a devenit deja ceea ce este și astăzi încă în timpul vieții lui Verdi. În 1901, la înmormîntarea lui, în cadrul funeraliilor naționale la care au participat 300.000 de oameni, ArturoToscanini a dirijat un cor de vreo 800 de persoane, care a cîntat ”Va, pensiero,...”
După spectacolul cu ”Nabucco” la care m-am referit la începutul acestui text, Riccardo Muti a spus într-un interviu că 80% dintre cei prezenți în sală știau versurile corului. Cum anume s-a născut în sufletul italian legenda ”Va, pensiero,...” este, poate, mai greu de spus, dar este absolut cert că ea trăiește și acum, dovedind astfel vigoarea unei mari culturi.
Recomandările noastre
