Nicolae Ceausescu la congresul al XIV- lea al Partidului Comunist Roman (PCR). - 24 noiembrie 1989. sursa: Agerpres
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Filmul care a deranjat regimul Ceaușescu. Marile inundații din 1970 au lăsat în urmă 166 de morți identificați, zeci de mii de locuințe inundate și peste un milion de hectare de teren agricol afectate. În mijlocul dezastrului, un grup de tineri cineaști a filmat oamenii și distrugerile fără comentariul propagandistic obișnuit al epocii. Așa s-a născut „Apa ca un bivol negru”, un documentar care a fost inițial „pus la cutie”, iar mai târziu refuzat de Televiziunea Română.
Filmul care a deranjat regimul Ceaușescu. De ce a refuzat TVR să-l difuzeze
În primăvara anului 1970, mai multe regiuni ale României au fost lovite de inundații devastatoare. Mureșul, Someșul, Siretul și alte râuri au ieșit din matcă, au distrus drumuri, căi ferate și gospodării și au lăsat în urmă mii de oameni care încercau să-și refacă viețile.
La Sighișoara, apa a ajuns printre case, iar la Satu Mare, Someșul a atins cote dramatice. În multe localități, oamenii au fost nevoiți să privească de la distanță locurile în care, cu numai câteva ore înainte, se aflau casele și bunurile lor.
Regimul comunist a relatat intens catastrofa. Nicolae Ceaușescu a fost fotografiat în zonele afectate, iar presa vremii a pus accent pe mobilizarea populației, intervenția militarilor și muncitorilor și eforturile de reconstrucție.
În paralel, mai mulți cineaști foarte tineri au plecat spre zonele inundate cu aparatele de filmat.v Nu voiau să transforme dezastrul într-o lecție politică și nici să adauge imaginilor o voce care să spună publicului cum trebuie să interpreteze ceea ce vede. Din această abordare s-a născut „Apa ca un bivol negru”.
Printre cei implicați în realizarea documentarului se aflau Dan Pița, Mircea Veroiu, Stere Gulea, Iosif Demian, Dinu Tănase și Nicolae Mărgineanu, cineaști care aveau să devină ulterior nume importante ale filmului românesc.
Inundațiile din 1970, una dintre cele mai grave catastrofe ale secolului XX
Primele episoade devastatoare au avut loc între 12 și 15 mai 1970, iar ploile și viiturile au continuat să provoace probleme și în lunile următoare. Bilanțul final a indicat 166 de morți identificați, alături de alte persoane dispărute.
Aproximativ 85.000 de locuințe au fost inundate, multe dintre ele fiind distruse sau grav avariate, iar suprafața de teren agricol afectată a depășit un milion de hectare.
În timp ce autoritățile transformau treptat catastrofa într-o relatare despre mobilizare și reconstrucție, tinerii cineaști au ajuns în zone în care realitatea nu fusese încă așezată într-o asemenea poveste.
Au găsit oameni obosiți, noroi, case distruse și localități în care efectele viiturilor erau încă vizibile.
Un documentar construit fără un scenariu clasic
„Apa ca un bivol negru” nu a fost realizat după regulile obișnuite ale unui film cu scenariu. Dezastrul se petrecea în timp real, iar echipa trebuia să surprindă ceea ce găsea în teren.
Stere Gulea avea să povestească ulterior că echipa a ajuns la Brăila la aproximativ două săptămâni după începutul inundațiilor. În unele locuri, apa se retrăsese deja, dar urmele dezastrului erau încă peste tot.
Oamenii povesteau prin ce trecuseră, arătau locuințele distruse și încercau să recupereze ceea ce mai putea fi salvat.
Alegerea care a făcut filmul diferit
Una dintre cele mai importante decizii ale realizatorilor a fost renunțarea la comentariul care explica permanent imaginile. În documentarele și jurnalele de actualități din perioada comunistă, vocea comentatorului stabilea adesea sensul unei scene. Un muncitor putea deveni simbolul „omului nou”, o mulțime era prezentată ca dovadă a unității poporului, iar un dezastru putea fi transformat într-o demonstrație a forței societății socialiste.
„Apa ca un bivol negru” a redus acest mecanism aproape complet.
Oamenii filmați vorbesc singuri. Un bătrân povestește cum a venit apa. O femeie vorbește despre lucrurile pe care le-a pierdut. Alți oameni încearcă să recupereze obiecte din gospodăriile distruse.
Filmul nu transformă fiecare asemenea moment într-un mesaj politic. În România anului 1970, alegerea avea o semnificație mult mai mare decât ar putea părea astăzi, pentru că declarațiile celor filmați nu puteau fi controlate în același mod ca un text pregătit înainte de înregistrare.
Apa ca un bivol negru. Sursă foto: captură video
Documentarul nu atacă în mod explicit comunismul, partidul sau pe Nicolae Ceaușescu
Documentarul nu îi transformă pe cei filmați în reprezentanți ai unor categorii ideologice. Țăranul apare pentru că trăiește în locul respectiv. Soldatul este filmat pentru că participă la intervenție. Copilul privește camera fără să fie transformat într-un simbol al viitorului. Prin această abordare, pelicula se îndepărta de tipologiile folosite frecvent în propaganda comunistă.
Filmul nu îi glorifică pe cei surprinși de cameră și nici nu îi judecă. Tocmai această libertate a imaginilor avea să creeze probleme în relația cu sistemul de control al cinematografiei.
„Apa ca un bivol negru” a fost „pus la cutie”
După încheierea montajului, documentarul s-a lovit de mecanismele de control ale cinematografiei comuniste. Stere Gulea avea să spună ulterior că filmul fusese „pus la cutie” din motive ideologice.
Expresia era folosită în cinematografia perioadei pentru filmele finalizate care nu primeau însă acces la public. Pelicula putea exista, putea avea o copie gata de proiecție, însă rămânea depozitată și nu era prezentată spectatorilor. Situația s-a produs într-o perioadă aparte a regimului comunist, după relativa liberalizare din a doua jumătate a anilor '60 și înainte de Tezele din iulie 1971, când controlul ideologic avea să fie înăsprit.
Stere Gulea a ridicat problema în fața ministrului
Deblocarea documentarului a venit în urma unei intervenții făcute de Stere Gulea. Regizorul și-a amintit că, într-o perioadă în care în întreprinderi și instituții erau organizate adunări generale, a participat la o întâlnire desfășurată la Buftea, în prezența ministrului Culturii și a peste o mie de persoane.
Avea aproximativ 25-26 de ani și a vorbit despre film.
A spus că pelicula fusese realizată, că reprezenta munca unei generații de cineaști tineri și că nu înțelegea de ce publicul nu avea voie să o vadă.
Potrivit amintirilor sale, ministrul i-a dat dreptate, iar documentarul a primit permisiunea de a circula.
Filmul ajunge în cinematografe, dar nu și la televiziune
În 1971, la aproximativ un an după marile inundații, „Apa ca un bivol negru” a ajuns în cinematografe. Pelicula a fost inclusă în programele sălilor din București și a primit aprecieri favorabile din partea criticilor de film. În același an, documentarul a primit Premiul „Opera Prima” al Asociației Cineaștilor din România.
În 1973, a fost recompensat și cu o diplomă de onoare la Cannes, în cadrul Rencontres internationales Film et Jeunesse. Accesul la public a rămas însă limitat. Stere Gulea a declarat ulterior că TVR a refuzat să difuzeze documentarul.
Diferența dintre cinematograf și televiziune era importantă. Într-o sală de cinema, filmul putea fi văzut de câteva sute de persoane la o proiecție. La televizor ar fi putut ajunge simultan în casele a milioane de români.
O țară întreagă ar fi putut vedea astfel victimele uneia dintre cele mai grave catastrofe naturale ale perioadei vorbind fără ca peste imaginile lor să existe un comentator care să introducă partidul, conducerea și mesajele oficiale despre reconstrucție. Filmul nu a fost complet interzis, dar nici nu a avut acces nelimitat la public.
Un film-manifest pentru o nouă generație
Dan Pița avea să numească ulterior „Apa ca un bivol negru” un film-manifest. Nu era vorba despre un manifest politic propriu-zis, ci despre un alt mod de a face cinema.
Tinerii realizatori voiau să iasă din studiouri, să filmeze oameni reali și să le păstreze vocile fără să introducă permanent explicațiile unui comentator. Experiența avea să devină un punct de plecare pentru mai mulți dintre membrii echipei.
Dan Pița și Mircea Veroiu au realizat ulterior „Nunta de piatră”, iar Stere Gulea avea să regizeze „Moromeții”. Iosif Demian și Nicolae Mărgineanu și-au construit, la rândul lor, propriile cariere cinematografice.
Imaginea unui soldat mort, fără explicațiile propagandei
Printre secvențele rămase în memoria celor care au văzut filmul se numără recuperarea trupului unui soldat înecat. O asemenea imagine ar fi putut fi transformată de propaganda epocii într-o scenă despre eroism, sacrificiu sau solidaritate. Filmul nu face însă acest lucru. Moartea este prezentată fără muzică solemnă și fără o voce care să îi spună spectatorului ce concluzie trebuie să tragă. Pentru un public obișnuit cu documentarele oficiale ale epocii, o asemenea reținere putea fi mai tulburătoare decât un mesaj politic direct.
La aproximativ 50 de ani de la inundațiile din 1970, documentarul a revenit în atenția publicului printr-o copie restaurată prezentată la Festivalul Internațional de Film Transilvania. Pentru mulți spectatori, pelicula era aproape necunoscută.
„Apa ca un bivol negru” nu a fost un film complet îngropat de regimul comunist. A fost blocat, apoi deblocat, lansat în cinematografe, premiat și în același timp ținut suficient de departe de publicul larg încât să fie aproape uitat în următoarele decenii.
Documentarul nu atacă în mod explicit comunismul, partidul sau pe Nicolae Ceaușescu. Problema sa pentru regim venea din altă parte: nu făcea efortul de a transforma realitatea într-o poveste convenabilă propagandei. În locul conducătorilor apăreau oamenii. În locul triumfului asupra naturii apăreau pierderile. În locul optimismului obligatoriu exista uneori doar tăcerea. Iar pentru aproape o oră, oamenii surprinși de cameră au putut să vorbească singuri.
Recomandările noastre
