Adică grătarul de mititei cu cărbuni, ciorba de burtă, tuslamaua, friptura, mezelurile uscate şi telemeaua, feţele de masă cu pătrate albe şi verzi alternate ca pe o tablă de şah, halbele grele, ţapul de 300 de grame, sticlele de bere Griviţa şi Azuga brune ori kaki, ţoiurile pentru ţuică şi secărică, sifoanele albastre sau cenuşii pe care fusese inscripţionat în relief numele fabricantului…

O mică parte din aceste localuri au cunoscut un reviriment efemer în anii 1968-’69, când s-a ivit o speranţă de resuscitare a comerţului particular înmormântat de comunişti în 1960. E vorba de mandatari, care au constituit în epocă un fenomen.

Mandatarul era o persoană care închiria, împreună cu membrii familiei – ceea ce însemna că nu întrebuinţa muncă salariată –, o grădină de vară, un mic restaurant, o bodegă sau un bufet, permiţându-i-se aprovizionarea cu alimente şi băuturi din alte surse decât comerţul de stat. Aşa au apărut localuri care închideau la şase dimineaţa – precum „Zori de zi” lângă Hala Traian – sau funcţionau fără întrerupere şi unde găseai vinuri de podgorie autentice, carne proaspătă, peşte – inclusiv sturion –, icre, vânat… Au ajuns peste noapte la modă câteva bodegi anodine: „Bumbeşti” de pe Calea Rahovei, „Botoşani” de pe Şoseaua Ştefan cel Mare, „Doi cocoşi”, reputat pentru puii săi la ceaun, aflat pe vechea şosea Bucureşti-Ploieşti, nu departe de intrarea în Mogoşoaia, unde mai exista un restaurant cu mandatar, „Prepeleac”: aici, clienţii erau instalaţi într-un copac uriaş pe ale cărui crengi fuseseră fixate mesele…

O serie de cofetării au fost, de asemenea, adoptate de mandatari care le-au imprimat un specific de cafenea, întrucât în interiorul lor se consumau coniac, lichior, cafea şi se fuma. Mandatarul cofetăriei Teatrului, aflată pe Calea Victoriei, peste drum de Telefoane, îşi comunica în vitrină, pe o carte de vizită, numele: Teodor Mazilu. Mulţi trecători îl citeau intrigaţi, întrucât exista un cunoscut dramaturg omonim.

Localurile mandatarilor fuseseră asumate imediat de „lumea bună”. Erau frecventate de intelectuali, medici cunoscuţi, regizori, scriitori şi chiar de unii diplomaţi străini. În pofida succesului, au fost suprimate după un an şi jumătate. Stăpânirea înţelegea că oamenii le preferau obişnuitelor restaurante de stat mirosind a duşumea îmbibată de motorină, cu chelneri leneşi, apatici sau distraţi. Nu-i era la îndemână nici să recunoască, fie şi la un nivel simbolic, eficienţa evidentă a iniţiativei particulare, după cum nu-i convenea să existe oameni independenţi materialiceşte. Nu este întâmplător că perioada mandatarilor a coincis cu anii cei mai relaxaţi ai regimului comunist.

La jumătatea secolului trecut nu existau mai mult de câteva mii de maşini particulare în Capitală, aproape toate fabricate înainte de 1948, an în care România comunizată mai importase totuşi câteva sute de Forduri, Jeepuri şi Packard Clippersuri noi-nouţe. În anii ’50, instituţiile foloseau în mod obişnuit maşini americane, nemţeşti sau franţuzeşti, cele sovietice fiind încă puţine. O Pobeda sau o Volga costau 75.000 de lei într-o vreme când oul se vindea cu 25 de bani, iar o delapidare depăşind 100.000 de lei te trimitea direct în faţa plutonului de execuţie.

În toamna anului 1963, bucureştenii se opreau uimiţi în faţa magazinului de automobile – singurul existent pe atunci în Capitală – de la intersecţia străzii Jules Michelet cu bulevardul Magheru, deoarece după Pobede, Volgi, Moskviciuri, Škode şi Wartburguri fuseseră expuse acolo spre vânzare trei tipuri de Fiat: 600, 1100, 1300. Cel dintâi costa 36.000 de lei, al doilea 55.000, ultimul 68.000. Avea să apară ulterior şi un Fiat 1800, maşină bine cotată pe atunci chiar în Italia.

După ţigări americane, îndeosebi Pall Mall, Lucky Strike şi Chesterfield fără filtru, care nu se găseau decât în restaurante, ca şi cutiile de Coca-Cola – acestea existând şi în cofetării –, în noile magazine cu „autodeservire”, cum li s-a spus iniţial spre indignarea lingviştilor, puteau fi văzute sticle de whisky Black & White şi chiar butelii de coniac franţuzesc Martell. Cu un an înainte, în 1962, primisem cadou un stilou Mont Blanc cu stea albă în vârful capacului şi ştiam deja ce este un Kaweko – tot franţuzesc – sau un Pelikan. Mai târziu aveam să mă uit fascinat la o trusă Parker compusă din pix şi stilou expusă în vitrina magazinului „Bijuteria” de pe Calea Victoriei, al cărei preţ echivala cu un salariu lunar. În aceeaşi vitrină mai erau etalate ceasuri elveţiene de aur Doxa, Tellus şi neîntrecutul, la noi, Schaffhausen, care costa 5500 de lei şi pe care mulţi îl considerau o investiţie.

Apusese acum, când mărfurile occidentale nu mai constituiau o raritate, epoca lucrurilor din „pachet”, adică a obiectelor pe care oameni cu rude sau cu prieteni în străinătate le primeau din Apus şi apoi le vindeau: fuste plisate de tergal, ciorapi de nylon, stofe englezeşti, parfumuri franţuzeşti, lame Gillette, cutii de Nescafé… Unii trăiseră efectiv ori supravieţuiseră de pe urma acestui comerţ în anii ’50, când Talciocul din Colentina era în floare, iar a te îmbrăca din „pachet” constituia un semn de prosperitate şi eleganţă.

La un alt nivel, erau la ordinea zilei ceasurile de mână Atlantic, „antiacvatice şi antimagnetice”, achiziţionate la kilogram de marinarii străini pentru a fi revândute apoi la Constanţa. Costau 3-400 de lei şi se situau pe acelaşi plan cu cămăşile negre „antijeg”, cu cravatele cu elastic, care dincolo de nod nu erau altceva decât o bucată de gumilastic ascunsă sub guler, cu surorile lor, cravatele cu „balerine”, având imprimat un desen cu două dansatoare – toate acestea nefiind decât note din gama kitschului vremii, cărora li se adăugau sticluţa cu briantină, pixul cu două „femei goale” (se despuiau atunci când îl întorceai) şi tot ce decurgea din estetica Lipscanilor…

Derusificarea prudentă şi treptată de la începutul anilor ’60, ca şi o uşoară relaxare a vieţii cotidiene s-au răsfrânt şi asupra a ceea ce s-ar numi azi divertisment sau lumea spectacolului. Nu se mai difuzau în exces cântece ruseşti la radio şi nici M-am îndrăgostit de tine, Moscova, o rumbă interpretată de Gică Petrescu. Dispăruse şi inepţia componistică Aurica turnătoarea, mai ales că delaţiunile erau în toi, însă rămâneau în circuit o seamă de bucăţi proletcultiste, precum Marinică, zis codaşul, Broscuţa Oac, Pescarul amator, Firul de la Săvineşti, Macarale, Oneşti, Oneşti, Drag îmi e bădiţa cu tractorul

Patefoanele manuale, cu diafragmă, erau înlocuite cu pick-upuri şi cu noile magnetofoane cehoslovace Tesla, care costau 3600 de lei şi cântăreau aproape zece kilograme, iar vechile discuri de 78 de turaţii, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos, cu microsioanele. Oamenii de vârstă mijlocie fredonau tangourile Aidei Moga, cântăreaţă cu voce caldă şi educată, sau pe ale surorii sale, Lavinia Slăveanu, însă tinerii fuseseră câştigaţi de cha-cha: Patricia, care este un laitmotiv sonor în La dolce vita, se putea auzi acum în versiune românească, întocmai ca şi şlagărul italian Marina, devenit foarte popular, cântat de tenorul Nicolae Niţescu.

Te-ar putea interesa și: