Exclusiv. Dincolo de șoc. Ce ne spune violența extremă a minorilor despre societate

Cazul din Timiș, în care au fost implicați minori într-o crimă de o violență extremă, a readus în spațiul public o întrebare incomodă: vorbim despre episoade izolate, greu de anticipat, sau despre vârful vizibil al unui fenomen mult mai amplu, ignorat ani la rând? Dincolo de emoția legitimă și de nevoia imediată de vinovați, specialiștii atrag atenția că astfel de fapte nu apar din neant.

Psihoterapeutul și analistul comportamental Beatrice Busuioc explică faptul că, din perspectivă clinică, agresivitatea extremă la copii și adolescenți este rareori o anomalie inexplicabilă.

De cele mai multe ori, ea este rezultatul unui parcurs lung, marcat de nevoi emoționale nesatisfăcute, medii familiale disfuncționale și lipsa unor intervenții timpurii coerente.

„Agresivitatea extremă nu apare ca expresie a «răului», ci ca o tentativă distorsionată de autoreglare și de afirmare a sinelui într-un context în care copilul nu a avut acces la alte modalități sănătoase de exprimare”, subliniază ea în cadrul unui interviu pentru Evenimentul Zilei.

Inter, doar remiză, pe teren propriu, cu Atalanta. Cristi Chivu, eliminat în finalul partidei

Bacșișul în restaurante: câți bani se dau în fiecare țară

Copiii violenți și istoria lor emoțională

Atunci când un minor ajunge să comită fapte extreme, analiza nu poate începe din momentul crimei, ci mult mai devreme. Potrivit Beatricei Busuioc, mulți dintre acești copii provin din familii în care nevoile emoționale de bază, siguranța, predictibilitatea, validarea și apartenența, au fost constant ignorate.

În contexte familiale în care limitele lipsesc sau sunt impuse prin violență, copilul învață că puterea și controlul se obțin prin intimidare și agresivitate.

„Dacă acasă copilul este lipsit de autonomie, umilit sau supus unor practici coercitive, comportamentul violent poate deveni, în timp, o strategie învățată de recâștigare a controlului în raport cu ceilalți”, explică psihoterapeutul.

Lipsa unei figuri de atașament securizante favorizează acumularea de furie, rușine și neputință, emoții care, neprocesate, pot fi externalizate sub formă de violență.

În acest sens, cazurile de o asemenea gravitate nu pot fi tratate ca simple excepții. Ele sunt, mai degrabă, semnale de alarmă care indică fisuri profunde în mediul familial, educațional și social. Sărăcia, excluziunea socială, abandonul școlar, expunerea constantă la violență și lipsa serviciilor de sprijin cresc semnificativ riscul ca frustrările acumulate să degenereze în comportamente extreme.

Cum se construiește violența în timp

Violența extremă nu apare spontan. Din experiența de cabinet și din datele susținute de cercetările de specialitate, Beatrice Busuioc arată că este vorba despre o acumulare de factori care acționează simultan. Copilul învață, prin modelare directă sau indirectă, că violența „funcționează”, fie pentru a obține ceea ce își dorește, fie pentru a evita frustrarea sau pentru a câștiga statut în grup.

Atunci când aceste comportamente nu sunt oprite ferm și consecvent de adulți, ele devin strategii stabile de relaționare cu lumea. Un rol important îl joacă și întăririle sociale: râsul, aprobarea, filmarea sau distribuirea online pot transforma agresiunea într-un comportament recompensat și normalizat.

În paralel, mulți dintre acești copii au deficite semnificative în abilități esențiale de viață, precum toleranța la frustrare, rezolvarea problemelor sau comunicarea funcțională a emoțiilor.

La nivel emoțional profund, istorii de traumă, abuz sau neglijare afectează structura de atașament și capacitatea copilului de a percepe suferința celuilalt ca pe un semnal inhibitor.

„În lipsa unei relații sigure cu un adult, copilul poate ajunge să nu mai perceapă suferința celuilalt ca pe un factor care să-i oprească comportamentul violent”, explică specialistul.

Familia, fundamentul tuturor relațiilor

Deși anturajul este adesea invocat ca factor determinant, Beatrice Busuioc subliniază că totul începe în familie. Aceasta este primul spațiu în care copilul învață cine este și dacă lumea este un loc sigur sau periculos. Mesajele transmise, explicit sau implicit, sunt interiorizate și devin parte din structura de sine.

Din punct de vedere al analizei comportamentale, familia este mediul primar de învățare. Aici se formează tiparele de gestionare a frustrării și de rezolvare a conflictelor.

Dacă agresivitatea este tolerată sau modelată, copilul va învăța că aceasta este o strategie acceptabilă. În schimb, limitele clare, consecvența și reglarea emoțională pot funcționa ca factori protectivi majori, chiar și în contexte sociale dificile.

Anturajul apare ulterior și, de cele mai multe ori, amplifică sau corectează ceea ce s-a construit deja acasă. Adolescenții care nu găsesc siguranță și validare în familie tind să caute aceste lucruri în grupuri externe, care pot deveni o „a doua familie”, uneori profund distructivă.

copil abuzat / sursa foto: dreamstime.com

Violența din online și confuzia dintre lumi

Expunerea la violență are efecte diferite în funcție de context. Violența trăită în familie poate duce fie la reproducerea tiparelor agresive, fie la respingerea lor, în funcție de existența unor factori protectivi. În mediul online însă, mecanismele sunt diferite.

Pentru mulți copii, rețelele sociale și jocurile video devin spații de validare, competență și control, mai ales atunci când lumea reală este lipsită de siguranță și sens.

„Problema nu este mediul online în sine, ci faptul că acesta ajunge să înlocuiască lumea reală atunci când aceasta nu oferă suficientă siguranță, apartenență și repere”, avertizează Beatrice Busuioc.

În lipsa unor limite și valori interiorizate în familie, copilul poate ajunge să confunde regulile jocului cu regulile realității sociale, iar agresivitatea să devină un instrument de afirmare a sinelui.

Semnale ignorate și ferestre ratate

În majoritatea cazurilor, faptele extreme sunt precedate de semnale de alarmă. Nu există un indicator unic, ci o escaladare progresivă a comportamentelor agresive precum intimidări repetate, cruzime, încălcări constante ale regulilor, lipsa reacției la consecințe. Apar și indicii verbale sau online despre gânduri violente sau dorințe de răzbunare.

„Adevărata problemă nu este lipsa semnalelor, ci faptul că ele sunt adesea ignorate, negate sau tratate ca faze trecătoare”, spune psihoterapeutul.

Negarea, frica de stigmatizare și lipsa de coordonare între instituții contribuie la pierderea ferestrei critice de intervenție.

Responsabilitate, recuperare și limitele sistemului

Responsabilitatea copilului nu poate fi separată de responsabilitatea adulților. Minorul trebuie să fie tras la răspundere pentru faptele sale, însă capacitatea sa de autocontrol și anticipare a consecințelor este limitată de nivelul de dezvoltare. Adulții sunt cei care modelează mediul, stabilesc regulile și oferă consecințe.

În ceea ce privește recuperarea psihologică, Beatrice Busuioc subliniază că schimbarea este posibilă, dar presupune intervenții complexe, de durată și un cadru social care să susțină procesul. Recuperarea nu înseamnă ștergerea faptei, ci reducerea riscului de recidivă, dezvoltarea empatiei funcționale și reconstruirea relației copilului cu mediul.

Beatrice Busuioc este psiholog, psihoterapeut și analist comportamental, cu experiență în lucrul cu copii și familii. (sursă foto: arhivă personală)

România se confruntă însă cu un deficit major de resurse în sănătatea mintală a copiilor și adolescenților. Intervențiile sunt fragmentate, reactive și adesea tardive.

„Violența juvenilă este tratată ca o problemă de ordine publică, nu ca una de sănătate mintală și educație”, avertizează specialistul.

De ce nu sunt aceste cazuri simple monstruozități

Tratarea acestor situații ca monstruozități izolate oferă o falsă senzație de siguranță și blochează prevenția. Demonizarea copiilor care comit fapte extreme împiedică înțelegerea mecanismelor care au dus acolo și perpetuează un sistem care reacționează doar după tragedii.

„O societate matură nu caută monștri, ci identifică fisurile din propriile structuri și acționează înainte ca acestea să producă alte drame”, concluzionează Beatrice Busuioc. Violența extremă în rândul minorilor nu este doar o problemă individuală, ci un test al capacității colective de a vedea, înțelege și interveni la timp.