Sursa foto: Arhiva EVZCriza liberalismului este, de fapt, criza Europei pentru că liberalismul s-a născut, s-a dezvoltat și a asigurat vreme îndelungată - cu intermitențe generate pe alocuri de regimuri totalitare - marca istorică a continentului. Rădăcinile sale sunt și rămân adânc înfipte în pământul europen chiar dacă sămânța a ajuns - uneori prin mijloace mai puțin ortodoxe, dacă ar fi să ne gândim la colonialism - și pe alte continente.
Afirmația de mai sus nu are statutul unei provocări din sfera polemicii, de ordin doctrinar desigur, ci este un diagnostic istoric. Eu încerc să radiografiez, atât cât mă pricep, convulsiile unui sistem care a funcționat bine atâta timp cât la nivel european a fost condus și organizat de oameni inteligenți politic.
Elitele de azi, epigoni ai clasei politice care a construit Europa
Dincolo de aceste vorbe ,,istorice’’ , adevărul este reflectat de statistica Eurostat: aproape o treime din veniturile europenilor înseamnă rate, dobânzi și chirii. Uneori chiar mai mult. Ca să nu mai vorbim de taxe. Sănătatea economică a unei familii europene normale este buturuga care răstoarnă echilibrul unei stabilități democratice vechi de câteva zeci de ani. Metaforic vorbind, ,,gripează motorul’’ prin care se transmite noilor generații de europeni cultura unității continentale și încrederea în instituțiile Uniunii, pentru că despre ele este vorba. Asistăm, de fapt, neputincioși, la o criză de incredere în liberalism generată nu de învechirea doctrinei ci de învechirea elitei care trebuie să o aplice. Disoluția matricei liberale generează de ani de zile resentimente, polarizare, neîncredere și frustrare. Nu, să nu ne imaginăm că europeanul simplu este de vină. Vina aparține unei clase politice pietrificată așezată în instituții la fel de pietrificate.
În plus, incoerența morală a eltei pomenită mai sus, erorile majore din educație și cultură au devenit dușmanii noștri domestici: prefăcuți, veninoşi, vicleni. Este o veritabilă coloană a cincea cu care trăim în casă. Accesul la informație este aproape fără margini, dar a scăzut capacitatea de interpretare, înțelegere și viziunea critică asupra ,,centrului’’. Adică, cele care în trecutul apropiat erau ,,coloanele de sprijin’’ ale liberalismului.
Suveranismul nu s-a născut din neant
Şi cum toată această stare de lucruri trebuia să genereze o reacție - și a generat - ea s-a numit ,,suveranism’’. Fiecare dintre membrii Uniunii îl înțelege altfel. Nu există un numitor comun al efectelor, dar în linii mari, cauzele sunt cele de mai sus, chiar dacă au fost prezentate simplificat. ,,Suveranismul este un curent politic - pe alocuri are chiar valoare de doctrină - care promovează apărarea sau recucerirea suveranității naționale de către popor sau de către stat, în contrapoziție cu dimamica globalistă și tendințele de implementare a unei politici supranaționale’’ (cf. Enciclopedia Larousse). Această politică este promovată de instanțe sau organizații internaționale. Cum ar fi, de exemplu, Uniunea Europeană, care ne este foarte aproape.
Ca fenomen, suveranismul duce o bătălie politică cu reprezentanții unui vechi establishment pe care îl consideră depășit și căruia îi neagă capacitatea de fi exponentul celor care l-au ales. În cazul Uniunii Europene, această elită este reprezentată de Comisie, ai cărei membri nu au fost aleși ci numiți de guverne și trecuți prin votul unui Parlament care, deși ales, are puteri limitate. Dacă ar fi să mă pronunț în termeni pe care i-am învățat la școala primară, în timpul așa-zisului ,,socialism real’’, suveraniștii duc un gen de ,,luptă de clasă’’ cu vechile elite europene.
Suveranism european și suveranism românesc
În ultimele decenii, Uniunea Europeană a fost prezentată ca un garant al păcii, prosperității și valorilor comune şi în mare măsură chiar aşa era. Dar, în timp ce construcția europeană a avansat, mulți cetățeni au început să simtă că își pierd vocea. Că deciziile care le afectează viața se iau la Bruxelles de către oameni pe care nu i-au ales și care par adesea mai preocupați de agende ideologice decât de realitățile cotidiene.
Această nemulțumire a apărut în ţări mari - Franța, Italia, Germania, Polonia - sau mai mici - Ungaria, Slovacia - se reflectă și în România sub forma unui curent suveranist cu unele particularități. Inițial, liberalismul, promotor al deschiderii economice și al drepturilor individuale, a fost asociat la noi cu tranziția dureroasă postcomunistă, corupția și creșterea inegalităților. De asemenea, forma românească a liberalismului a fost deseori golită de conținut ideologic, devenind un instrument electoral mai degrabă decât o viziune coerentă asupra societății. Această stare de lucruri a lăsat loc suveranismului, perceput și ca un refugiu identitar. Ca și în alte perioade ale istoriei noastre, dimensiunea identitară a prevalat asupra celorlalte componente suprastructurale ale curentului în discuție.
Pentru români, liberalismul rămâne o promisiune ...
În spațiul românesc, liberalismul a fost sinonim cu „Occidentul”: cu libertatea presei, economia de piață, integrarea în UE și NATO, modernizarea instituțiilor. Democraţia de tip occidental era singurul model de urmat. Pentru mulți români însă, aceste lucruri au venit la pachet cu inegalitate, corupție, dezindustrializare și un sentiment de abandon social. De fapt, ele au pătruns în România înainte de aderarea noastră la structurile euro-atlantice.
În locul clasei de mijloc promisă la începutul anilor 2000, am avut un capitalism clientelar și o societate polarizată. Liberalismul românesc nu a fost perceput ca un proiect ideologic solid, ci ca o fațadă sub care s-au ascuns compromisuri politice și eșecuri administrative. Asta explică de ce, în ultimii ani, o parte importantă a electoratului s-a orientat spre alternative „autentice”, mai „patriotice”, mai „românești”. De fapt, discursul partidului România Mare din primele două decenii postdecembriste a fost preluat inerţial, cu succes, de curentul suveranist. Lozinca s-a recalibrat în timp scurt: ,,reechilibrarea raporturilor dintre statul nostru național și Uniunea Europeană’’.
Inițial, a fost pusă în discuție calea europeană apoi, după model occidental - întruchipat de partidul Giorgiei Meloni din Italia - ideea integrării a fost acceptată, dar la modul ,,critic’’. Subliniez însă un aspect care pare a fi definitoriu pentru ,,suveranismul aplicat’’ diferit de cel teoretic: Giorgia Meloni a câștigat alegerile în 2022 cu un discurs naționalist și conservator dar politica promovată ulterior este echilibrată, mai degrabă de centru, poate centru-dreapta. Inclusiv la nivel european. Matteo Salvini, suveranist ,,irecuperabil’’ - care a adus partidul Lega la 8% de la aproape 30%, - nu poate avea pretențiile de acum 2-3 ani. Chiar și partidul familiei Le Pen din Franța - Adunarea Națională, fost Frontul Național - și-a îndulcit puțin discursul anti- Bruxelles. Marea sfidare vine dinspre Ungaria lui Orban și Slovacia lui Fico, dar influența lor este limitată.
Concluzii … subiective
Suveranismul se exprimă și ca reacție la ceea ce este perceput ca impunere de politici din exterior: cotele obligatorii de migranți, ideologia de gen, educația sexuală în școli, atacul la valorile creștine sau la familia tradițională. Aceste teme sunt resimțite ca forme de colonizare culturală, iar partidele care le critică dobândesc tracțiune electorală. Particularitățile suveranismul românesc, pomenite generic mai sus, sunt legate de rolul religiei, de mitul daco-român și de nostalgia după un stat protector, cu autoritate fermă și rădăcini istorice. Este o formă de naționalism identitar pe care nu l-am întâlnit la Meloni nici măcar atunci când a înființat ,,Fratelli d’Italia’’ pe ruinele Alianței Naționale (succesoare a fascistoidei Mișcarea Socială Italiană). Este prezent însă în doctrina grupării ,,aliatului’’ Salvini, menționat mai sus.
În esenţă, criza liberalismului european nu este una doctrinară, ci una de reprezentare și de credibilitate a elitelor care îl susțin. În acest vid, suveranismul apare nu doar ca reacție, ci ca simptom al rupturii tot mai vizibile dintre cetățean și instituțiile pan-europene.
Notă. Trebuie să facem o distincție clară între suveranism și conservatorism Ele se intersectează, dar nu sunt identice. Conservatorismul promovează păstrarea valorilor tradiționale, în timp ce suveranismul pune accent pe autonomie politică și identitate națională.
