Eu, microplasticele și pisica lui Schrödinger

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Sunt distrus. Pe mine nu mă invită nimeni la niciun congres. Nici despre microbiomul intestinal, nici despre alimentația sănătoasă, nici despre cercetarea spațiului dintre boală și sănătate, gândirea pozitivă, nici măcar despre salvarea atolurilor și a delfinilor de influența nefastă a microplasticelor.

Mi se pare o nedreptate profundă. O formă de discriminare intelectuală, dacă nu chiar una socială.

În definitiv, și eu am un intestin, mănânc, gândesc și, din câte îmi amintesc, n-am făcut niciodată rău vreunui delfin. Ce le lipsește organizatorilor pentru a mă considera eligibil?

Mă gândesc tot mai des la Schrödinger și la pisica lui

Mai ales la pisică. Oare, dacă nu deschid niciodată căsuța poștală, aș putea fi, simultan, invitat și neinvitat la un congres? Nu voi cunoaște, probabil, niciodată voluptatea acelor hoteluri în care nu poți fuma nici măcar pe terasă, miracolul cafelei „excelente” de la micul dejun, emoția ecusonului purtat la gât și nici bucuria plimbărilor prin centrele istorice ale orașelor europene, exact în timpul lucrărilor congresului.

Nu voi urca în autobuzul care transportă elita gânditoare a planetei la restaurantul unde se organizează recepția de final. Nu voi avea privilegiul unui „fine dining” în compania unor oameni care știu exact ce trebuie să mâncăm, cum să respirăm, cât să dormim și, mai ales, cum să gândim pozitiv în fața dezastrului planetar. Nu voi afla niciodată cum se salvează oceanele de microplastice traversând continentele cu avionul, eventual la clasa business.

Și, mai presus de toate, îmi va fi refuzată pentru totdeauna acea experiență aproape mistică a trezirii la ora patru dimineața, pentru transferul la aeroport, după o noapte în care omenirea a fost, în sfârșit, salvată la un pahar de vin.

Mă încearcă sentimentul dureros că noi, muritorii de rând, suntem excluși din această lume informată, luminoasă și profund preocupată de destinul nostru. O lume care cercetează, explică, avertizează, recomandă și, din când în când, își acordă reciproc câte un premiu pentru merite excepționale în explicarea lucrurilor deja explicate. O lume în care orice banalitate, dacă este rostită în fața unui ecran și însoțită de trei grafice colorate, devine o descoperire revoluționară.

Mă impresionează, înainte de toate, abnegația acestor oameni

Să-ți sacrifici weekendurile pentru a explica umanității cât de nesănătos este să trăiască așa cum trăiește! Să zbori zece mii de kilometri pentru a demonstra că ar trebui să zburăm mai puțin! Să participi la un dineu cu șapte feluri de mâncare pentru a denunța risipa alimentară! Sunt sacrificii pe care noi, oamenii obișnuiți, incapabili să înțelegem complexitatea lumii contemporane, nici măcar nu le putem imagina.

M-am hotărât, totuși, să nu rămân complet indiferent în fața acestei extraordinare mobilizări intelectuale. Am început să adun pungile de plastic pe care le primesc de la magazine. În fiecare weekend, intenționez să le mărunțesc meticulos cu foarfeca. Vreau să-mi produc propriile microplastice.

Nu văd de ce aș depinde de marile corporații pentru un lucru pe care îl pot realiza singur, acasă, cu puțină răbdare și fără finanțare dubioasă.

Plănuiesc chiar o expediție științifică la Marea Nordului, pe banii mei

Voi lua cu mine rezultatul muncii de cercetare, ambalat corespunzător, și îl voi contempla pe malul mării, fără să eliberez, firește, niciun gram în natură. Voi observa atent orizontul, în speranța că vreun delfin va avea amabilitatea să se apropie pentru a-mi confirma rezultatele. Nu exclud redactarea unui studiu și organizarea unei conferințe de presă. Dacă nu apare niciun delfin, voi considera absența lui drept un rezultat științific îngrijorător, care justifică neapărat continuarea cercetărilor.

Firește, va trebui să mă autofinanțez. Spre deosebire de distinșii congresiști, eu nu am descoperit încă mecanismul prin care îngrijorarea pentru soarta planetei poate fi transformată în bilete de avion, camere de hotel și meniuri de degustare. Probabil că această performanță presupune o pregătire academică specială, inaccesibilă muritorilor de rând.

Revin la pisica lui Schrödinger. Există, desigur, posibilitatea ca ea să fie simultan vie și moartă. Dar mă întreb dacă participanții la congrese nu au descoperit un fenomen cuantic mult mai interesant: posibilitatea de a fi simultan prezenți la lucrări și absenți din sală. De a fi profund îngrijorați de încălzirea globală și, în același timp, nemulțumiți că aerul condiționat din hotel nu funcționează corespunzător.

Mă consolează un singur lucru

Undeva, într-o sală de conferințe dintr-un hotel de cinci stele, cineva cercetează chiar acum, cu finanțare internațională, fericirea. Altcineva explică publicului cum să trăiască simplu, să consume mai puțin și să renunțe la plăcerile inutile. Iar la sfârșit, amândoi vor primi câte o diplomă, vor face o fotografie împreună și vor pleca spre aeroport, cu sentimentul reconfortant al datoriei împlinite.

Eu voi rămâne acasă, cu foarfeca, pungile și pisica lui Schrödinger.

Singura mea speranță este să nu descopere, la următorul congres, că și foarfeca are un impact negativ asupra mediului.

Pentru că pisica, sunt convins, va fi deja declarată specie vulnerabilă.