Este ortodoxia României o vulnerabilitate de care profită Rusia?

Este ortodoxia României o vulnerabilitate de care profită Rusia?

Cînd fostul președinte Traian Băsescu spunea săptămîna trecută, la o emisiune tv, că tot trăncănind despre delatori și delațiuni riscăm să ne trezim cu tancurile rusești la graniță, vroia probabil să spună că, pentru securitatea României, în acest moment, pericolul extern (agresiunea rusă) este mult mai mare decît cel intern (corupția).

 Într-un scenariu cu adevărat rău, cele două pericole se conjugă. Și, cum se știe, în viață, scenariile cele mai rele sînt și cele mai plauzibile. Asta nu înseamnă, desigur, că ar trebui să încetăm lupta împotriva corupției – ci, doar, că ar trebui să fim ceva mai atenți la ce se întîmplă în afara televizoarelor noastre.  După cum știm din istorie,  cetățile au căzut din cauze interne – slăbiciunile dintre ziduri au adus succesul asediatorului din afara zidurilor. Un asediu nu e altceva decît împingerea în stare de criză a unor neajunsuri din interiorul cetății asediate.

Să privim ceva mai de-aproape una dintre ideile lansate și susținute cu ciudată obstinație în spațiul nostru public, aceea că ortodoxia este un fel de ”cal troian” al rușilor în sufletul colectiv al românilor. Am putut citi, în timp, editoriale semnate de analiști, altfel lucizi, care spuneau negru pe alb că Rusia se infiltrează în România pe cărările înalte și sensibile ale ortodoxiei. Nu am auzit, încă, o poziționare a BOR în această privință, dar cred că e cazul să o auzim, pentru că altfel vom ajunge să considerăm că ortodoxia noastră este, de fapt, o vulnerabilitate. După 1990, ideea că ortodoxia majoritară este ca un bolovan de gîtul modernizării României a prins atît de tare, încît nu cred că e om să nu se fi gîndit, măcar, o dată dacă e adevărată ori nu. Mai mult, cred că cei mai mulți dintre cei care s-au gîndit au ajuns la concluzia că așa este.  Anii 90 ne-au dus, așadar, la concluzia că purtăm ortodoxia pe umeri care pe o povară. Acum, ea este tot mai insidios prezentată ca o vulnerabilitate – pe acolo ne va lovi dușmanul și noi nu doar că nu ne vom mai putea apăra, dar vom putea vedea și că unii dintre noi se vor repezi să deschidă porțile cetății ”fraților ortodocși” de la Răsărit.

De aceea, trebuie puse la punct cîteva chestiuni, pentru a nu construi pe ignoranță. Ortodoxia românească s-a născut și s-a dezvoltat departe de ortodoxia rusă. Astăzi, relațiile dintre cele două Biserici sînt cam ca relațiile dintre cele două state -  reci. Teritoriul Republicii Moldova este, chiar, un teren de confruntare între acțiunile celor două Biserici: pe de o parte Mitropolia Basarabiei, dependentă de Patriarhia Română, reinstalată în 1992, care a obținut cu mare greutate și abia printr-o decizie CEDO din 1999 recunoașterea oficială din partea Guvernului de la Chișinău și, pe de altă parte,  Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove, aflată în jurisdicția Patriarhiei moscovite, existentă acolo din 1812, de la prima anexare a teritoriului de către Imperiul Țarist. În plus, ortodoxia românească a crescut foarte naționalistă – că e rău, ne-am lămurit în cîteva ocazii istorice, dar că e bine ne vom lămuri, sînt sigur, în cazul acesta. Mizez pe sentimentul naționalist al imensei majorități a clerului nostru cînd spun că sînt puține șanse să vedem BOR adoptînd o poziție diferită de cea a majorității românilor în privința atitudinii față de agresivitatea rusă.

Ne puteți urmări și pe Google News

Nu e mai puțin adevărat că se pot detecta, ici-colo, în teritoriul ortodoxiei noastre, tendințe de solidarizare cu Rusia. Mai ales în spațiile conservatoare, care nu privesc cu ochi buni occidentalizarea României. Aici trebuie făcută o diferență. Sînt români care vor mai degrabă o Românie ca Rusia ca să fure liniștiți și să-și dezvolte apucăturile mafiote în voie, dar există și alți oameni, cinstiți și autentic credincioși, care cred că Occidentul aduce în România nenorociri, apucături spurcate, care văd în Uniunea Europeană și-n NATO instituții de dominație catolică sau protestantă, de nu chiar atee, care se tem de stricarea poporului sub aburii libertății occidentale și de pierderea legăturii cu Dumnezeu. Sînt oameni, mai ales pe la mănăstirile noastre, care cred că Rusia luptă cu Occidentul pentru păstrarea cauzei pravoslavnice, imaginîndu-și că severitatea occidentului față de Putin înseamnă o agresiune la adresa ortodoxiei în ansamblul ei. Sigur că ei își construiesc această convingere pe baza unei uimitoare ignoranțe. Dacă le spui că, de fapt, Rusia ortodoxă nu a invadat vreun teritoriu catolic sau protestant ostil, ci un teritoriu al Ucrainei ortodoxe și că o ortodoxie a pornit război împotriva altei ortodoxii, îi blochezi. Dacă îi întrebi de ce să fim solidari cu ortodoxia rusă și nu cu ortodoxia kieviană (care, cum știm, a fost chiar leagănul ortodoxiei moscovite), se derobează. Dacă încerci să le explici că Biserica Ortodoxă Rusă e plină de kaghebiști și că e foarte dificil acum să mai știi cine cui se subordonează și pe ce linie, fac ochii mari și schimbă vorba. Nu mai spun că, dacă le reamintești de martirii ortodoxiei românești din vremea comunismului – mulți dintre aceștia fiind chiar mentorii celor care îl susțin pe Putin azi în numele ortodoxiei -, i-ai năucit de tot. Dar influența și capacitatea de a genera simpatie pentru Putin a acestor oameni este practic nulă – slavă Domnului! Românii știu că experiența lor cu rușii este traumatică. N-am avut alt vecin care să ne producă suferințe mai mari și marea majoritate a românilor nu uită asta. Latinitatea noastră bizantină nu cred că se va pleca în fața panslavismului moscovit. Iar încercarea de a plasa în conflict calitatea de creștin ortodox cu cea de român este o eroare capitală – nu va duce nicăieri.

Dar, dacă ortodocșii ceva mai fanatici (dar curați din punct de vedre penal) și hoții cei mai slinoși simpatizează cu anti-occidentalismul lui Putin din motive diferite, văd ițindu-se în presa noastră o altă categorie de susținători ai ideii că ortodoxia ne slăbește în fața Rusiei. Sînt inamicii deja tradiționali ai Bisericii – cei care militează împotriva prezenței icoanelor și crucifixelor în spațiile publice, cei care militează pentru extragerea orei de religie din școli, cei care urăsc clerul și disprețuiesc pe credincioși în numele unei ”lumini” pe care ei o au și noi, ceilalți, cufundați în beznă, nu o vedem. Folosindu-se, de fapt, de sentimentele anti-ruse ale națiunii noastre, aceștia încearcă să blameze BOR pentru un păcat inexistent. Pe ei nu-i interesează, de fapt, nici Rusia, nici România, ci micul lor război cu credința ortodoxă. Lor, mai ales, ar trebui să le răspundă înțelept, dar consistent, Biserica.