Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a efectuat miercuri o vizită la Moscova, însoțit de ministrul său de Externe, Mevlut Cavusoglu, și de cel al Apărării, Hulusi Akar. Reuniunea cu „prietenul” Putin a fost una mieroasă și excesiv de exuberantă la nivel declarativ și mediatic, subliniind „marea prietenie ruso-turcă” în variantă diplomatică orientală, pe care o joacă acum Ankara, dar dacă intrăm în detaliile acordurilor, actelor de pe teren și faptelor, lucrurile sunt mult mai complicate și sensibil diferite.

Președintele Turciei a gustat din nou din cupa amară a limbajului dual și al respingerii ferme - directe și indirecte - de către Rusia a intereselor sale în Siria, mai ales că acțiunile Moscovei subminează pe deplin aspirațiile turce de la acest moment.

Într-adevăr, marea problemă a Ankarei este de a proba relevanța strategică în regiune, poziția de prim plan în soluționarea chestiunii siriene, dar mai ales rezolvarea problemelor considerate existențiale de către Erdogan: combaterea FETO, dar mai ales a PYD/YPG, partidul și componenta militară de auto-apărare kurde din Nord-Estul Siriei, pe care Ankara le consideră organizații teroriste. Iar acest lucru să se facă printr-o zonă tampon turcă în sudul frontierei sale, pe toată întinderea zonei kurde.

Complexitatea actorilor implicați în Siria și recentul anunț de retragere a trupelor americane din Siria amenință să strice, însă, perspectiva atingerii acestor deziderate. Mai întâi pentru că Turcia e mai puțin interesată de Daesh-ISIS decât de FETO – organizația lui Fetullah Gulen, și de PKK. Dovadă stau numărul de arestări și condamnări pentru terorism în Turcia după 15 iulie 2016, tentativa de lovitură de stat, cu 70% din cele circa 500.000 de persoane în această situație sub acuzații de legături cu FETO, 28% cu PKK-PYD, YPG și doar 2% legați de Deash-ISIS. Or SUA a propus varianta de retragere condiționată de lipsa oricărui atac asupra Forțelor Democratice Siriene majoritar kurde (YPG) care luptă împotriva ultimelor pungi controlate de Daesh. Mai nou, a propus o fâșie de 20 mile – 38 km de zonă tampon, o aspirație a Turciei respinsă și de kurzi, și mai ales de Damasc.

Aici e greu de spus dacă vorbește Siria lui Al Assad sau e o găselniță de intermediar montată de către Rusia, atunci când Ministerul de Externe sirian cere retragerea trupelor turce de pe teritoriul său, trupe pe care le numește “de ocupație”. De altfel, Serghey Lavrov, ministrul rus de Externe, a subliniat că respinge varianta zonei tampon și că tot teritoriul sirian trebuie să revină sub controlul autorității de la Damasc, a lui Bashar al Assad. Dacă mai adăugăm negocierile siriano-kurde mediate de către Rusia, ca și cedarea orașului Manbij către trupele siriene, pentru a evita ocupația turcă, la retragerea trupelor ruse și kurde din SDF, avem tabloul complet al unei relații deloc prietenoase ruso-turce, din contra a faptelor de subminare a intereselor turce de către Rusia, deși SUA au încercat acomodarea pozițiilor turce.

De altfel, confuzia domnește și astăzi, după întâlnirea de la Moscova și în ajunul unei noi întâlniri în format Astana. Astfel, dacă președintele Erdogan vorbește în continuare despre zona tampon și răspunde la întrebări în legătură cu propunerea americană, lângă el, președintele Putin a vorbit doar despre stabilizarea provinciei Idlib – cea ocupată de opoziția siriană, unde se află și cei 1,5 mln de oponenți sunniți veniți din alte regiuni ale țării – și combaterea terorismului, anunțând că majoritatea regiunii e controlată de trupele frontului Al Nusra, afiliat din 2016 Al Qaeda. Turcia vorbește despre combaterea terorismului, dar pe lista sa nu apare Frontul Al Nusra, și vorbește despre respingerea oricărei discuții cu cel care a dus la uciderea a un milion de sunniți și migrația în masa a altor câteva milioane (referire la Al Assad și respingere a ofertei Rusiei de a discuta direct cu Președintele sirian).

Un limbaj dual subzistă și atunci când vorbim despre referirea la Tratatul turco-sirian de la Adana, din 1998, care permite Turciei intervențiile în Nordul Siriei. Deși și Rusia, și Turcia vorbesc despre același document, Turcia îl invocă pentru a vorbi despre legitimitatea intervenției sale în Nordul Siriei – acesta menționând angajamentul sirian de atunci pentru eliminarea milițiilor kurde, dar și acordul de securitate și frontieră bilateral, care presupune respectarea teritoriului. Rusia invocă acordul ca bază pentru realizarea intereselor Turciei, dar numai în acord cu Damascul, discuție ce nu poate avea loc. Apoi Damascul cere respectarea acordului pentru retragerea trupelor turce. Peste toate, stabilizarea regiuni Idlib, una discutată de Rusia cu participarea forțelor turce, are semnificații distincte pentru cele două capitale.

Această complicație și pozițiile divergente față de Damasc, rolul lui Al Assad după negocierea tranziției și compoziția viitoarei Adunări Constituante siriene, fac ca Ankara să simtă limitele „prieteniei” sale cu Rusia. Mai mult, și la nivelul relevanței strategice regionale, izolarea de statele occidentale și retragerea americană atât de așteptată îi creează reale dificultăți în atingerea propriilor obiective. Lăsată singură față în față cu Rusia și Iran, Turcia nu pare a avea sorți de izbândă, iar dansul său diplomatic și strategic și dorința de echilibrare a posturii sale îi crează dificultăți, aceasta oscilând între terțul independent între Occident și Rusia/Iran sau membru al Occidentului dar cu maximă flexibilitate primită pentru propriile opțiuni.

Deși anunță discuțiile la nivel militar și trasarea liniilor de cooperare pentru Idlib, Turcia știe, în subsidiar, că va fi utilizată drept carne de tun în soluționarea obiectivelor Rusiei în regiune și pasarea responsabilității ulterioare pentru regiune tot către Al Assad și armata siriană, fără nici o garanție pentru perspectiva zonei tampon la sudul frontierei sale. Nerealizarea acestui deziderat și lipsa unui acord în acest sens la Moscova, în februarie, în format Astana, va determina, cel mai probabil, o formulă de trezire dură la realitate și repoziționare strategică a Turciei, cu schimbări relevante de nuanțe chiar în relația sa cu Moscova.