Un excepțional editorial de Christian Romain pentru Causeur.

Așa, deci, ne-am hotărât. Așa, deci, după zile și săptămâni de tergiversări, guvernul a decis să închidă frontierele.

O, deocamdată nu pe cele ale țării; nu încă. Nici pe cele, incontrolabile, ale ciurului Schengen, pe care este iluzoriu să dorești să le închizi.

Nu, ci propriile noastre frontiere, frontierele noastre personale, frontierele individuale: cele ale pielii noastre, ale ușilor noastre și ale zidurilor domiciliului nostru.

Căci ce altceva este această „izolare” la care suntem nu doar chemați, nu doar incitați, ci supuși în mod abrupt?

Ce este această recluziune obligatorie, decât închiderea unei frontiere personale?

Ce este această distanță de siguranță impusă tuturor față de toți decât o vigilență paranoică la frontiera propriului nostru corp?

Metafora este teribilă. Inexorabilă. Nu doar că virusul s-a răspândit ca efect al unei globalizări deșănțate, dar el provoacă, drept răspuns, în toate țările occidentale cel mai fenomenal șoc imaginabil.

„Suntem întotdeauna pedepsiți acolo unde am greșit”, arată înțelepciunea popoarelor. COVID-19 le-a administrat conducătorilor noștri o demonstrație usturătoare.

Ați visat la o lume „no border”? Veți avea frontierele tiranice ale stării de urgență.

Nu ați vrut frontiere la Statul-națiune? Veți fi obligați să instaurați frontiere între Île-de-Frace și Normandia, între Lombardia și Veneția, între Aragon și Navarra…

Ați renunțat la vameși și la posturile de control? Veți avea controale pe străzi, în parcuri și în centrele comerciale.

Ați vrut să deschideți totul? Va trebui să închideți totul.

Frontierele, afirmă unii, nu ne-ar fi protejat în mod real. O barieră, ni se spune, nu poate opri un virus. Argument absurd! Virușii nu se deplasează singuri, în stoluri sau în turme, ca graurii sau antilopele gnu. Virușii vin aduși de persoane infectate.

Fie că ne place, fie că nu, controalele la frontierele naționale ar fi limitat, încetinit răspândirea maladiei.

Dovadă este faptul că tot mai multe țări și-au închis frontierele, tocmai pentru că speră să încetinească această răspândire.

Și mai ales, au ajuns, după cum am văzut, să ridice frontiere între fiecare din cetățeni. Frontiere de ziduri, de mănuși, de măști și de distanță de siguranță.

Așa că, da, domnul Macron are dreptate: când toate acestea vor fi în urma noastră – și cu toții dorim ca acest lucru să se întâmple cât mai repede – va trebui să tragem învățămintele.

Iar unul dintre cele mai memorabile va fi fără nici o îndoială reabilitarea frontierei. Căci acest cuvânt, în mod absurd urât de dragii noștri progresiști, acest cuvânt devenit puțin câte puțin peiorativ, își va regăsi datorită acestei crize o nouă valoare și un nou sens.

Atunci când ne vom putea reîntâlni, să râdem și să sărbătorim împreună, să ne batem pe spate, să asistăm în grup la un concert, să ne topim într-o masă unanimă de suporteri la un meci, atunci când vom putea din nou trăi în comun, în cel mai bun înțeles al termenului, ne vom aminti că, pentru a ne proteja, pentru a-i ocroti pe ai noștri, a trebuit să construim frontiere.