Istoria secreta
Dialog aprins între Dan Andronic și Adrian Sârbu despre „Lovitura de Stat” din decembrie 1989. Exclusiv
Adrian Sârbu, în dialog cu Dan Andronic. sursa: EVZ
Din cuprinsul articolului
Într-o analiză retrospectivă a momentelor cheie din decembrie 1989, Dan Andronic și Adrian Sârbu au dezbătut aseară la Aleph News, un aspect mai puțin explorat al participării acestuia la evenimente.
Discuția a plecat de la folosirea explicită a termenului de „lovitură de stat” chiar în timp ce filma geneza noii puteri, în 22 decembrie 1989, la sediul CC.
Andronic îl provoacă cu o întrebare-cheie
Jurnalistul Dan Andronic a ridicat ipoteza conform căreia Adrian Sârbu, care la acea vreme a intrat în sediul Comitetului Central (CC) dându-se drept cameraman de la televiziune, a lăsat subconștientul să vorbească. În înregistrările de atunci, Sârbu este auzit avertizându-l pe Ion Iliescu: "Domnule, sună a lovitură de stat".
Adrian Sârbu a respins ideea unei „psihanalize” de moment, explicând intervenția sa prin prisma literaturii de la acea vreme. Sârbu a mărturisit că citea de mulți ani literatură despre dictaturile din America Latină, unde „Fronturile de Salvare” erau entitățile tipice care preluau puterea prin puciuri militare. Într-o atmosferă marcată de haos și frustrare, Sârbu afirmă că s-a „băgat în vorbă” din reflex, simțind că terminologia folosită de grupul din jurul lui Iliescu trăda o structură de putere predefinită, nu neapărat una democratică.
Într-un decor saturat de fumul dens al amintirilor și de rigoarea rece a analizei istorice, doi bărbați își dispută sensul unei nopți sângeroase care refuză să devină, cu adevărat, trecut.
Ce înseamnă o revoluție
Dan Andronic îl privește pe Adrian Sârbu cu acea detașare pe care ți-o oferă doar studiul arhivelor. „Trebuie să lămurim termenii, Adrian,” spune el, vocea sa tăind aerul cu precizia unui bisturiu.
„Ce înseamnă, de fapt, revoluție și ce înseamnă lovitură de stat? Ceea ce am trăit noi a fost o lovitură de stat grefată pe o revoltă populară. Așa ne învăța Zoe Petre în anul întâi la Istorie: o revoluție adevărată este marcată de o schimbare de mentalitate fundamentală. Mentalitatea nu se schimbă după eveniment; ea este cea care îl provoacă, așa cum a fost în cazul Revoluției Franceze sau al celei bolșevice. Or, în România...”
„În România s-a schimbat totul!” îl întrerupe Sârbu, cu o voce în care vibrează încă ecoul străzii. „S-a trecut de la comunism la democrație. Ferm și irevocabil. De treizeci și cinci de ani aud placa asta cu lovitura de stat, repetată obsesiv.” Andronic zâmbește sceptic. „Sincer, nu mi s-a părut că s-a schimbat ceva la rădăcină. Mentalitatea a rămas aceeași. Ceaușescu a fost îndepărtat printr-o lovitură, pur și simplu.”
Cine revendică ideea de lovitură de stat
Sârbu își ridică privirea, căutând parcă în memorie fețele oamenilor din mulțime. „Există două categorii care strigă «lovitură de stat», Dan. Pe de o parte, foștii securiști, militari sau nomenclaturiști care și-au pierdut privilegiile și dregătoriile. Pentru ei, a fost o catastrofă, un complot. Pe de altă parte, sunt cetățenii care n-au ajuns la cașcaval, cei care au rămas în afara marelui jaf.”
El face o pauză, lăsând cuvintele să atârne. „Ieri îmi spuneai că sunt un oportunist. Că n-am plecat acasă la familie, ci am ajuns consilierul premierului României.” „Dovada e acolo, Adrian,” punctează Andronic, neclintit. „Nu te-ai întors la viața de dinainte.”
„Din întâmplare, Dan! Totul a fost din întâmplare,” replică Sârbu, cu o pasiune care pare să ignore contextul rece al discuției. „Dar eu cred cu tărie că a fost o revoluție. Poate a fost inițiată, poate a fost declanșată de cineva, dar românii s-au ridicat. Au ieșit în stradă și au murit. Armata, Securitatea – tot români au tras în români. Din acel sacrificiu colectiv, țara s-a transformat structural. Tu spui că mentalitatea e neocomunistă, că generația Z se uită cu nostalgie spre Ceaușescu... Poate. Dar actul în sine a fost unul de rupere.”
Adrian Sârbu și frica de a fi parte dintr-o lovitură de stat
Andronic îl privește fix, provocator: „Ți-e frică să recunoști că ai făcut parte dintr-o lovitură de stat? Ar fi prea puțin confortabil?”
Sârbu izbucnește într-un râs scurt. „Cu mare plăcere aș recunoaște-o, dacă eu aș fi gândit-o! Dar te întreb: dacă a fost lovitură de stat, de ce n-a dat-o armata? În după-amiaza aceea de 22 decembrie, totul era ireal de frumos. Era soare, Dan. Cerul era senin și strigam cu toții «Ceaușescu nu mai e!». Era libertate pură, o beție de lumină. Și apoi...” Vocea i se stinge într-o nuanță de gheață. „Apoi a venit noaptea. Noaptea aceea neagră în care ne-a cuprins frica. Frica aceea viscerală că ne vor împușca. Și au început să tragă. Însă în bezna aia, nimeni nu mai știa cine trage și pe cine vrea să omoare.”
În studioul Aleph News se așterne tăcerea. Pentru o clipă, soarele de decembrie și rafalele de mitralieră par la fel de aproape, într-o Românie care încă își caută definiția printre morminte și decrete.
