Despre lașitate, interese și îngenunchere la UDMR

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Am citit textul lui Romeo Couți despre UDMR și despre ceea ce presa românească pare să fi învățat, de ani buni, să nu întrebe despre ”asociația culturală” UDMR, pe care milioane de români se încăpățânează s-o numească, împotriva Legii, ”partid”. În treacăt fie spus, din 1989 și până azi, Statul Român se preface că nu vede asta și nu e în stare să-i oblige pe cetățenii români de etnie maghiară din UDMR să respecte, măcar Legea Partidelor…

Autorul identifică trei mecanisme ale acestei tăceri: teama de acuzația de xenofobie, dificultatea de a urmări finanțările venite din Ungaria și interesul partidelor românești de a păstra, cu orice preț, ceea ce numesc ele „stabilitate politică”.

Trei explicații. Și, poate, o singură slăbiciune: frica.

Citind, nu știu de ce, mi-am amintit de Nemecsek Ernő.

”Băieții din strada Pál” - cartea lui Ferenc Molnar a fost una dintre lecturile copilăriei mele pe care n-am uitat-o. Ciudat cum rămân în noi asemenea personaje. Uităm intrigi întregi, uităm numele altora, poate chiar ordinea întâmplărilor, dar câte un copil dintr-o carte continuă să meargă alături de noi o viață.

Nemecsek era cel mai mic. Cel mai slab. Singurul soldat de rând într-o armată de generali. Numele lui putea fi scris cu litere mici în registru. Putea fi umilit. Putea fi trimis acolo unde ceilalți nu voiau să meargă. Și totuși, dintre toți, tocmai el nu era laș.

Poate că de aceea mi-am amintit de el citind despre tăcerea noastră de astăzi.

Noi ne-am obișnuit cu o altă specie de curaj. Cu bărbați care urlă. Cu patrioți de studio care lovesc masa cu palma, schilodesc limba română și salvează țara între două pauze publicitare. Cu politicieni care confundă fermitatea cu grosolănia și bărbăția cu decibelii. O lașitate zgomotoasă, ridicolă, agramată și mitocănească, deghizată în vitejie.

Dar ar fi nedrept să rezervăm lașitatea numai politicienilor români, doar pentru că ei au talentul de a o face mai vizibilă.

Există, în România, și o veche fascinație pentru tăcerea/discreția duplicitară a politicianului maghiar. O confundăm adesea cu stilul. Cu rasa. Cu clasa. Cu acea presupusă superioritate central-europeană în fața mahalalei politice dâmbovițene. Românul urlă, maghiarul tace; primul își descheie cămașa la televizor, celălalt pare că și-a călcat-o înainte de emisiune. Și din această diferență de croială am ajuns, nu o dată, să facem o diferență de caracter.

Numai că și tăcerea, sau mai ales tăcerea duplicitară politicianului maghiar, este mai degrabă, lașă și interesată.

A tăcea când întrebările devin incomode, a te refugia în disciplina organizației, a nu tulbura niciodată solidaritatea grupului, a lăsa lucrurile importante în seama comunicatelor atent pieptănate — toate acestea nu sunt neapărat semne de noblețe politică. Uneori sunt doar o formă mai bine crescută a aceleiași frici. Lașitatea poate fi mitocănească, dar poate fi și scrobită.

Cea dintâi face gălăgie. Înjură, amenință, maltratează limba română și se bate cu pumnul în piept. Cea de-a doua își încheie sacoul, își potrivește nodul cravatei și tace exact cât trebuie. Prima provoacă râsul. A doua, uneori, respectul. Și tocmai de aceea poate fi mai greu de recunoscut.

Aici ne-a păcălit eleganța. Am luat discreția drept caracter, disciplina drept demnitate și tăcerea drept profunzime. Dar caracterul nu se măsoară în decibeli — nici într-un sens, nici în celălalt. Se vede în clipa în care omul are ceva de pierdut dacă vorbește.

Dar există și o lașitate mult mai rafinată.

Ea vorbește încet. Poartă costum. Cunoaște formule precum „echilibru”, „responsabilitate”, „sensibilitate etnică”, „stabilitate”. Nu trebuie să mintă neapărat. Este suficient să nu întrebe. Să știe ce document să nu caute, ce finanțare să nu urmărească, ce relație să nu cerceteze, în fața cărei uși să se încline, dar să nu bată.

Și, mai ales, să găsească întotdeauna un motiv de a ieși respectabil pentru toate acestea.

Aceasta este lașitatea tăcerii.

Mă întreb dacă nu cumva ea este mai periculoasă decât cealaltă. Mitocanul care urlă se demască singur. Îl vezi. Îl auzi. Uneori îl și compătimești. Cel care tace însă la momentul potrivit poate trece drept înțelept. Prudent. Echilibrat. Responsabil.

Și iarăși mă întorc la Nemecsek Erno.

El nu avea nici eleganța celor puternici, nici vocea celor gălăgioși. Nici măcar rang nu avea. Era micul soldat al cărui nume fusese scris cu litere mici. Dar când a venit vremea să aleagă între liniștea lui și ceea ce credea că trebuie apărat, n-a confundat tăcerea cu demnitatea.

Nemecsek nu era nici puternic, nici important. Nu avea funcție, tribună și nici măcar litere mari în registrul băieților din strada Pál. Avea doar sentimentul acela simplu, aproape copilăresc, că există lucruri pentru care trebuie să te ridici chiar dacă ți-e frică. Aici începe curajul. Nu când nu ți-e frică, ci când frica nu hotărăște în locul tău când trebuie să vorbești și când trebuie să taci.

De aceea poate că Nemecsek ne tulbură și după atâția ani. Pentru că un copil firav dintr-o carte veche știa ceva ce oamenii politici, români de etnie maghiară, uită atât de ușor: curajul nu este nici să urli, nici să taci frumos. Curajul este să vorbești atunci când tăcerea începe să semene cu o complicitate.

Și poate că unei lumi pline de oameni mari, care vorbesc atât de tare și tac atât de bine, i-ar prinde bine, din când în când, să-și amintească de micul Nemecsek.

Ne amintim, de multe ori, întâmplări mărunte care, după zeci de ani, capătă greutatea unei parabole. Nu pentru că ar fi schimbat istoria, ci pentru că, într-o clipă aproape neînsemnată, au dezvăluit, poate, caracterul unui om.

Un prieten, doctorul Matei Miko, coleg de școală, la Cluj,  cu László Tőkés, mi-a povestit cândva o asemenea întâmplare.

Cineva din clasă făcuse o prostie. Se spărsese un geam. Profesorul — sau conducerea școlii, nici nu mai contează astăzi — a cerut ca vinovatul să se ridice și să recunoască. Altfel, urma să fie pedepsită întreaga clasă. Vinovatul a tăcut. Au tăcut și ceilalți. Fiecare aștepta, probabil, ca lucrurile să se rezolve cumva fără el.

Atunci s-a ridicat Tőkés și a spus că el făcuse fapta. Că el spărsese geamul.

Nu era adevărat.

Și-a asumat pedeapsa pentru ceva ce nu făcuse, pentru ca ceilalți să nu fie pedepsiți. Dar prietenul meu Matei își amintea mai ales altceva: privirea lui. Felul în care îl privea pe adevăratul vinovat, care continua să tacă. Și felul în care îi privea pe ceilalți, care știau și tăceau la rândul lor.

Nu era privirea unui martir mulțumit de propria noblețe. Era, mi s-a spus, o privire de scârbă.

Scârbă față de lașitatea celui care îl lăsase pe altul să plătească pentru el. Dar poate și față de lașitatea colectivă, mult mai comodă și tocmai de aceea mult mai primejdioasă: aceea în care nimeni nu este vinovat pentru că nimeni nu are curajul să fie cel care se ridică.

Mi-am amintit povestea aceasta privind politica de înaltă ”codoșenie elegantă” de astăzi a UDMR.

Nu pentru că László Tőkés și Kelemen Hunor ar trebui puși în aceeași ecuație politică. Au istorii, poziții și temperamente diferite. Și nici pentru că aș vrea să idealizez o comunitate etnică și să o condamn pe alta. Caracterul nu vine înscris în certificatul de naștere.

Dar există, uneori, continuități de atitudine care merită observate.

Poți suspecta calcul politic, strategie electorală, interes de partid — politica fără calcul nu există. Dar rămâne poziția. Simplă. Inteligibilă. Asumată.

Pupăturile în fundul neomarxistului filogerman Fritz, imediat după cele în fundul naționalistului Viktor Orban…

Ne aflăm în fața obișnuitului dans UDMR-ist al precauției. Nu chiar da, nu chiar nu. Să vedem forma finală. Să așteptăm. Să analizăm impactul. Să nu anticipăm. Să nu ne pronunțăm înaintea partidului. Să nu supărăm guvernul.  Să nu supărăm electoratul. Să nu supărăm pe nimeni. Și, mai ales, ce putem negocia, pentru noi. Nu pentru electoratul maghiar, ci pentru șefi…

Cu alte cuvinte: să nu ne ridicăm din bancă.

Aici mi se pare că vechea poveste despre Tőkés devine tulburător de actuală.

În orice colectivitate există un moment în care cineva trebuie să se ridice. Nu neapărat pentru că este cel mai puternic. Nu pentru că este cel mai bun. Nici măcar pentru că are întotdeauna dreptate. Ci pentru că, dacă nimeni nu se ridică, lașitatea individuală se transformă în sistem.

Politica UDMR suferă de multă vreme tocmai de această boală. Avem nenumărați politicieni români de etnie maghiară, capabili să explice post factum de ce lucrurile au mers prost și uimitor de puțini dispuși să spună înainte: eu nu merg mai departe de aici.

Sunt viteji retrospectiv.

După ce decizia a fost luată, după ce răul s-a produs, după ce eventual opinia publică maghiară a ieșit în stradă împotriva lor și a lui Bolojan, apar și vocile lor. Aflăm atunci că avuseseră rezerve, că avertizaseră „în interior”, că nu fuseseră pe deplin de acord, că situația fusese mai complicată decât părea.

Dar, când trebuia ridicată mâna, mâna a rămas cuminte lângă corp.

Probabil că aci se află una dintre diferențele pe care le simțim uneori între cultura politică a reprezentanților maghiari. Acestea nu constau într-o superioritate morală înnăscută — asemenea lucruri nu există — ci într-o disciplină a comunității, a cuvântului dat și a interesului pe care îl reprezinți. Politicianul maghiar știa, până de curând, foarte precis pe cine reprezintă și știe că se va întoarce în fața acelei comunități. Până a îngenuncheat în fața lui Bolojan și a neomarxismului sorosist. Fiindcă noul președinte al Ungariei privește spre PPE, iar asta îi descumpănește pe foștii adulatori ai lui Victor Orban… Grea alegere!

Recentele proteste din maghiarime par, însă să nu-i fi sensibilizat, cu toate că sărăcirea prin taxe e aceeași și pentru români și pentru unguri.

Politicianul român reprezintă, înainte de toate, în modul cel mai grețos, mecanismul care l-a pus pe listă.

De aici poate vine și diferența de ținută.

Nu idealizez UDMR și nici politica maghiară. Au compromisurile, calculele și contradicțiile lor. Dar tocmai de aceea asemenea momente trebuie observate. Pentru că onoarea politică nu înseamnă puritate. Înseamnă să existe o limită dincolo de care compromisul și interesul personal încetează. Asta pare să fi pierdut UDMR și conducerea actuală.

Adevărata poveste nu este nici despre Tőkés, nici despre Kelemen Hunor.

Este despre clasa care tace.

Despre cel vinovat care tace. Despre ceilalți care știu și tac. Despre profesorul care așteaptă. Și despre unul singur care, la un moment dat, împinge scaunul în spate și se ridică. Astfel de ”elev” nu mai există în UDMR. Așa cum nu există nici măcar un Nemecsek Ernő.

Ne amintim: peste două mii de oameni au ieșit în stradă, la Miercurea-Ciuc, pentru a protesta împotriva creșterii taxelor și impozitelor locale, a eliminării unor facilități fiscale și, mai ales, împotriva celor despre care spun că nu-i mai reprezintă. S-au strigat lozinci împotriva UDMR și a primarului Korodi Attila, s-a cerut demisia, iar organizatorii au avertizat chiar că ar putea începe strângerea de semnături pentru demiterea lor. Știrea mi se pare importantă dincolo de taxe. Poate chiar mai importantă prin ceea ce spune despre UDMR.

Multă vreme, Uniunea a cultivat în România imaginea unei formațiuni fundamental diferite de partidele românești. Mai disciplinată, mai serioasă, mai cultivată, mai puțin zgomotoasă. O organizație politică în care intelectualul încă avea un loc și în care politica părea să păstreze o anumită legătură cu lumea culturii. Imaginea aceasta nu era în întregime o invenție.

Pe vremea când UDMR era condusă de Markó Béla — un scriitor adevărat, nu un politician care și-a descoperit veleități literare după ce a ajuns în funcții — era greu să-ți imaginezi asemenea scene la Miercurea-Ciuc. Markó a condus Uniunea din 1993 până în 2011; înainte și în timpul carierei politice a fost redactor și redactor-șef al unor importante reviste literare maghiare și membru al Uniunii Scriitorilor.  Nu-mi amintesc, în acea lungă perioadă, asemenea proteste ale maghiarilor din Secuime împotriva propriilor lideri politici. Toate astea, fiindcă exista pe atunci, ceva ce astăzi pare tot mai rar: o elită intelectuală care participa la definirea politicului, nu doar la decorarea lui.

După modelul PSD — și, de fapt, al unei bune părți din politica românească — UDMR pare să fi renunțat treptat la intelectuali.

Nu neapărat eliminându-i formal, ci făcându-i inutili. În politica de aparat, intelectualul adevărat este incomod: pune întrebări, are îndoieli, nu vorbește numai în sloganuri, nu confundă disciplina de partid cu adevărul și, mai ales, are o profesie și o identitate în afara partidului. Nu depinde în întregime de el.

În locul lui apare inevitabil funcționarul politic. Omul crescut în organizație, priceput la administrație, negocieri, funcții, bugete și supraviețuire. El poate fi competent, uneori chiar foarte competent. Dar între competența administrativă și autoritatea morală există o distanță pe care niciun aparat de partid n-o poate acoperi.

Aici mi se pare că protestul de la Miercurea-Ciuc capătă o semnificație aparte. Pentru prima dată după multă vreme se fisurează vizibil mitul conform căruia UDMR și comunitatea maghiară sunt aproape același lucru. Oamenii au strigat „UDMR, pleacă!”, „Demisia!”, „În 30 de ani nu ați făcut nimic” și au întrebat unde sunt locurile de muncă. Unul dintre participanți a acuzat chiar Uniunea că, în 35 de ani, „a căpușat” zona și că cine nu aparține sistemului este blocat. Sunt acuzațiile protestatarilor, care politic spun enorm.

Pentru că acesta este momentul periculos pentru orice partid care guvernează prea mult: începe prin a reprezenta o comunitate și sfârșește prin a se considera proprietarul reprezentării ei.

PSD a cunoscut foarte bine această metamorfoză. Intelectualii au devenit întâi incomozi, apoi ornamentali, apoi inutili. În urma lor a rămas aparatul. UDMR riscă să fi parcurs, cu mai multă discreție și cu costume ceva mai bine călcate, același drum.

Un adevăr care parcă se vede tot mai pronunțat este acela că UDMR nu poate fi simultan partid al guvernării atunci când se împart  uriașele sumele venite din Budapesta și București, (din care s-au născut fabuloase averi, niciodată controlate),  și doar simplu spectator atunci când vin facturile…

Aceasta este adevărata știre din iarnă, de la Miercurea-Ciuc. Nu faptul că două mii de oameni s-au supărat din cauza impozitelor. Ci faptul că două mii de maghiari au ieșit în stradă și au spus UDMR-ului: voi nu sunteți noi.

E o propoziție banală într-o democrație. Și totuși, după trei decenii în care UDMR a reușit aproape perfect să suprapună identitatea comunitară peste fidelitatea electorală și propria lor îmbogățire ea sună aproape revoluționar.

Markó Béla era scriitor înainte de a fi președinte de partid și a rămas scriitor după ce n-a mai fost președinte. Diferența dintre UDMR de atunci și cel de astăzi începe chiar de aici.

Pierderea intelectualilor nu doar sărăcește un partid. Îl lasă, încetul cu încetul, fără capacitatea de a înțelege oamenii pe care pretinde că îi reprezintă…

Au trecut zeci de ani de la întâmplarea povestită de colegul lui Tőkés. Dar imaginea aceea îmi pare neașteptat de vie. O clasă întreagă stă jos, în bănci.

Un singur băiat se ridică. Partea cea mai grea nu este pedeapsa pe care și-o asumă, este privirea cu care acesta îi măsoară pe cei rămași în bănci. Nu e cazul nici unuia dintre grofii UDMR… Lor nu le pasă de privirile amărâților sărăciți. Nici dacă aceștia sunt de origine maghiară…