Lectura unei cărți scrise de albanezul Ismail Kadare în 1976 - Firida Rușinii -, roman lansat în România luna trecută de Editura Humanitas, în cadrul colecției „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, , m-a proiectat, printr-un simplu exercițiu de imaginație, direct în realitatea hărtănită a Europei actuale.
Miezul amar al poveștii lui Kadare e învelit în straturi subțiri de sentimente esențiale. Peste dilema veche a loialității, reverberează, în raze opace, misterioase, orgoliul nemăsurat, suprimat doar de o frică paralizantă și definitivă. O frică de care nu poți scăpa decât în ultimul ceas, când, rătăcit de trup, sufletul nu-ți mai poate bate obrazul conștiinței.
Ali Pașa Tepelena, mai mult un personaj-pretext decât un erou propriu-zis al Firidei rușinii, este un albanez ambițios care calcă în picioare valorile propriei țări, reușind să apuce cu mâna sa hrăpăreață cele mai înalte demnități cu care te mai putea ademeni la începutul secolului XIX un imperiu otoman muribund. Fidel doar propriilor interese, Ali leapădă cușma bunicilor în țărâna în care-și îngenunchează compatrioții și, în timp ce-și potrivește turbanul pe fruntea plecată, face calcule complicate. Cum ar putea el, în numele lui și al propriului orgoliu, să-i păcălească și pe turci, și pe albanezi. Pentru că Ali, deși își asuprește supușii mai rău decât un satrap, visează să-l depășească pe Skanderbeg, mândria Albaniei, în cursa nebună a imortalității. Acest pașă balcanic întreține relații diplomatice cu Europa vestică, corespondează cu Napoleon, este, prin urmare, un pro-occidental. Rărește contactele cu capitala Semilunei, o sfidează, ajungând, la 82 de ani, să conducă după propriile legi.
Mânia sultanului clocotește și, în scurt timp, se revarsă peste cerul trist al acestei provincii de la marginea imperiului. Tepelena cere ajutorul albanezilor, invocă spiritul lor de luptători înnăscuți, imploră, strigă, înjură și blesteamă, dar oamenii rămân surzi la apelul lui disperat. Albania nu-l urmează și, cu toate că n-o iubește, orgoliul rănit îl împiedică până în ultima clipă să înțeleagă adevărul. De aici înainte, frica, așezată ca o mască de gheață peste fața frumoasă a cărții, îl copleșește pe albanezul turcit. Instrument al terorii și al desnaționalizării forțate, frica rămâne, pentru Ismail Kadare, cel mai sugestiv arc peste timp, care unește, fără să știrbească nici un cap de pod, epoca de suferință din timpul ocupației otomane cu prezentul anilor ’70, actualitate sugrumată, în Albania, de lațul scurt al comunismului lui Enver Hoxha. În Firida rușinii, Kadare topește prezentul în trecut povestind despre frică.
Ne puteți urmări și pe Google News
După o călătorie care face, poate, tot farmecul cărții, capul tăiat al pașei din Ianina este adus la Istanbul. Este expus în Firida rușinii, în piața centrală, într-un spațiu în care foiesc, zilnic, mii de oameni. Aici este locul unde se naște frica, locul de unde ea se răspândește în toată lumea, pentru că, oricât ai evita privirea rece a ochilor unși cu miere și sare, un gând negru nu-ți dă pace. În locul căpățânii care te fixează cu orbitele moarte ar putea fi propriul tău cap. Pilda instituită de sultan acționează ca un narcotic, mai ales că în crăpătura din zid, aterizează, aiuritor, nu numai capetele învinșilor, ci și cele ale învingătorilor, într-un balet macabru care nu ține cont de logică. Ci doar de supunerea oarbă.
Reală sau imaginară frica lucra ieri, așa cum operează și astăzi, silențios, eficient, devastator și curat. În Europa noastră teama n-a dispărut. Nu. Ea se insinuează acum - politically correct - laolaltă cu valurile migratoare din Orient. Veșnicul Orient mustind de frică, răspândind frică, schimonosind destine și oameni. Europa bogată, pentru că bătrânul continent probează dintotdeauna disparități evidente, se teme. Și, atunci, tânjind după liniștea ei burgheză neprețuită, plătește. Așa cum au făcut-o de-a lungul istoriei Imperiul Roman și cel Bizantin.
Cu Germania în funte, Uniunea Europeană a închis Culoarul Balcanic, l-a ferecat, punând totodată șase miliarde de euro în poala Turciei, pentru a juca rolul paznicului de la Răsărit. Ce ironie! Turcia, care sute de ani a năpăstuit Balcanii și jumătate de Europă, ne protejează astăzi - pe bani, cum altfel? - de disperarea sirienilor și a altor amărâți care fug de război și de sărăcie.
Singurul amănunt oficial care ne scapă în prezent este o firidă a rușinii. În rest, frica le acoperă pe toate.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
