Am aflat, cu prilejul reuniunii Curților Constituționale Francofone, că democrația a devenit o chestiune mult mai complicată decât am crezut noi, cei care am trăit cu impresia, probabil naivă, că alegerile se câștigă prin voturi și că legitimitatea unui președinte se stabilește numărându-le corect. Nicușor Dan ne-a explicat că nu mai este suficient să numărăm voturile, fiind necesar să cercetăm și felul în care cetățenii și-au format opiniile, mai ales în această lume digitală în care informațiile circulă fără să ceară voie autorităților și, ceea ce este cu adevărat îngrijorător, fără să prezinte întotdeauna certificate de bună purtare democratică.

Apoi, am așteptat, mărturisesc, cu o anumită emoție, conferința de presă. Mi-am imaginat că un ziarist, poate unul mai puțin familiarizat cu subtilitățile noii filosofii constituționale nicușoriste, va ridica mâna și îl va întreba pe președinte dacă, în aceste condiții, mai avem într-adevăr nevoie de vot. Dacă nu cumva ar fi mai economic, mai igienic și, firește, mai european să renunțăm la obositoarea deplasare la urne și să încredințăm unor specialiști evaluarea opiniilor noastre înainte ca ele să producă neplăceri electorale… S-ar economisi hârtie, s-ar reduce cheltuielile cu secțiile de votare și am scăpa de acea primejdioasă întâmplare prin care cetățeanul, lăsat nesupravegheat în cabina de vot, poate ajunge să aleagă altceva decât ar fi de dorit.

Din păcate, întrebarea nu a venit. Poate că ziariștii și-au format deja opiniile în condiții corespunzătoare și nu au mai simțit nevoia să le verifice. Aș fi fost curios să aud și o altă întrebare, ceva mai pământească, mai puțin preocupată de algoritmi și mai apropiată de vechile îndatoriri ale unui șef de stat: cum este să fii președinte într-o țară în care există suspiciunea că măcar o parte a guvernului lucrează mai degrabă în folosul altora decât în interesul românilor?

Cine verifică felul în care miniștrii și-au format opiniile înainte de a semna contracte, de a angaja resursele țării sau de a lua hotărâri ale căror consecințe vor fi suportate de generații care nici măcar nu au drept de vot? Mi s-ar părea interesant să aflăm dacă deciziile guvernamentale pot fi afectate de influențe străine sau dacă această delicată problemă privește exclusiv cetățeanul care, între două facturi și trei știri de pe telefon, încearcă să hotărască pe cine să voteze.

Dar asemenea întrebări ar fi coborât discuția din înălțimile filosofiei electorale în banalitatea administrației, acolo unde oamenii mai au prostul obicei să întrebe cine a semnat, cât a costat, cine a câștigat și cine a plătit. Ar fi fost păcat, pentru că am început în sfârșit să înțelegem că problema democrației nu mai este doar aceea de a afla ce vor cetățenii, ci și aceea de a stabili dacă au avut motivele potrivite să vrea ceea ce au vrut.

Rămâne, desigur, o mică dificultate: cine va verifica opiniile celor care verifică opiniile noastre? Sunt convins că și pentru asta se va organiza, cândva, o reuniune constituțională francofonă… Într-o comună din județul Suceava, patru oameni care efectuau muncă în folosul comunității au curățat trandafirii din centrul localității și, pentru a transporta frunzele și resturile vegetale, au folosit un drapel românesc vechi, ponosit, găsit într-o magazie a primăriei.

Nu s-au gândit, probabil, că au comis un atentat la demnitatea națională, că au pus în primejdie prestigiul statului sau că au săvârșit un gest de o gravitate comparabilă, în ochii autorităților, cu vreo mare ofensă adusă patriei. Au cărat niște frunze, folosind o bucată de pânză pe care se mai distingeau culorile României, iar pentru această imprudență au primit, fiecare, câte o amendă de zece mii de lei.

Patruzeci de mii de lei a costat, așadar, o nefericită operațiune de salubrizare. Însă, ceea ce mi s-a părut cu adevărat remarcabil nu a fost atât zelul polițiștilor, cât împrejurarea în care acesta s-a manifestat, deoarece organele statului s-au autosesizat numai după ce fotografiile au apărut în spațiul public. Cu alte cuvinte, nu gestul în sine a declanșat intervenția autorităților, ci imaginea lui devenită publică, ceea ce a transformat o întâmplare rurală, de un ridicol aproape duios, într-o demonstrație penibilă, de vigilență patriotică.

M-am întrebat ce anume au apărat, de fapt, instituțiile statului cu atâta severitate și dacă demnitatea unei țări poate fi restaurată prin amendarea unor beneficiari de ajutor social care au întrebuințat nepotrivit un drapel abandonat într-o magazie.