Sunt la Belgrad. Nu fără o anume emoție. În urmă cu 17 ani, în martie 1999, mă aflam la Belgrad, în timpul Războiului declanșat de NATO. Eram - cum sunt și acum – un înverșunat adversar al acestui Război, pe care l-am numit și-l voi numi în veci drept unul de agresiune.

Reportajele mele de atunci despre Belgradul sub bombardament dau seamă de această stare de spirit. Republic unul dintre ele împreună cu promisiunea că voi scrie un reportaj, la 17 ani de la prima călătorie ( de atunci n-am mai fost la Belgrad), despre Marele Oraș de azi, în plină pace.

Belgrădenii sînt, în acest moment, singurii oameni din Europa care urăsc primăvara. Primăvara cîntată de poeţi: văzduh limpede, cer senin, luna strălucind pe boltă. I-a obligat la această ciudăţenie pe ei, suflete poetice, locuitorii unui oraş care au dat Europei mari artişti, războiul. Cer senin, văzduh limpede – toate elementele din care se compune primăvara cea mai primăvară, înseamnă timp prielnic pentru atacurile de noapte ale avioanelor NATO. Nimic nu-i nelinişteşte mai tare pe belgrădeni decît constatarea că văzduhul e limpede la ora înserării.

Şi nimic nu-i linişteşte mai mult decît o seară ce anunţă o noapte ca de toamnă: mohorîtă, cu nori joşi, cu ploi, ceţuri. Cerul senin şi văzduhul limpede sînt aliaţii duşmanului. Cer înnorat, ceaţă, ploaie sînt aliaţii sîrbilor.

De acest adevăr m-am convins în cele două nopţi petrecute, împreună cu puţinii jurnalişti români rămaşi la Belgrad să transmită corespondenţe de la faţa locului, pe acoperişul hotelului unde am stat: Platice. În noaptea de marţi spre miercuri a plouat. La un moment dat, cu tunete şi fulgere.

A fost – mi s-a spus – una dintre cele mai liniştite nopţi petrecute de belgrădeni din 24 martie 1999, cînd s-a declanşat intervenţia NATO. Avioanele agresoare s-au mulţumit să lanseze cîteva rachete asupra unui aerodrom din împrejurimile oraşului şi apoi s-au întors la bazele lor. În alte locuri ale Serbiei, unde n-a plouat, avioanele au făcut totul praf şi pulbere.

Va fi bombardament: A apărut Satelitul!

Noaptea de miercuri spre joi se anunţa fericită pentru belgrădeni. Judecînd după vremea de peste zi, urma să vină o noapte ca de toamnă. N-a fost să fie aşa. A fost să fie o vreme de primăvară, aşa cum scrie la catastiful lui Dumnezeu. Pe la 8 şi ceva, a sunat alarma. Mă aflam în holul hotelului. Nenorocire! – a venit cineva să ne spună. E o noapte cumplită: Văzduh limpede, cer senin, lună plină.

În noaptea asta vor ataca înverşunaţi. De cîteva nopţi n-au avut condiţii meteorologice favorabile. Cred că sînt turbaţi pentru c-au rămas în urmă cu planul la ţintele lovite din Belgrad. Şi acum sînt puşi să-l recupereze. De altfel, a şi apărut Satelitul. Pînă la această remarcă, jurnaliştii pe care i-am găsit la hotel, deveniţi adevăraţi maeştri în arta bătăliilor aeriene după o lună de război, n-au tresărit. Au sărit ca arşi auzind însă de Satelit. Am luat liftul şi ne-am urcat imediat pe acoperiş.

Pe drum mi s-a explicat cei cu Satelitul. E vorba de un Satelit american care coordonează, pe baza datelor primite de la sateliţi militari spioni, acţiunea avioanelor şi rachetelor de croazieră pe întinderea unei nopţi. Cînd apare el deasupra Belgradului, e semn că va fi prăpăd. Am ridicat privirile. Sus, pe cer, în apropierea Lunii, strălucea o stea uriașă. Era Satelitul.

Colegii mei, deja învăţaţi cu el, au ridicat mîna şi au strigat: Salut John, uite ce frumos îţi zîmbim! John era pentru ei ăla din faţa monitoarelor aflate la mii de kilometri distanţă, peste Ocean, capabil, prin intermediul Satelitului ultrasofisticat, să ne vadă ca la televizor, selectînd aria şi mărind cadrul. În jur, pînă departe, se vedea Belgradul. Oraşul european cu străzile sale luminate, cu bisericile sale, cu parcurile sale, cu terasele cafenelelor. Sus, pe cerul tragic de senin, blestematul de Satelit!

Ca un ochi rece, necruţător, de robot al Răului, transmiţînd avioanelor şi rachetelor de croazieră unde să lovească. N-a trecut mult şi atmosfera de primăvară, ce te-ar fi îmbiat să scrii sau să citeşti versuri, dacă n-ai fi ştiut că alarma anunţase intrarea avioanelor în spaţiul aerian al Iugoslaviei, s-a făcut ţăndări.

Din depărtare a prins a se auzi huruitul escadrilelor. În noaptea asta, vor să doboare Podul Pancevo, singurul pod de peste Dunăre rămas în picioare şi clădirea ziarului Politika! Vedeam podul în depărtare. Nu se zărea pe el nici o maşină. Circulaţia fusese oprită. Vedeam, la cîteva sute de metri, clădirea ziarului. La ultimul şi la penultimul etaj era lumină. Acolo se aflau studiourile Televiziunii Politika, ţintă pîndită de vreo cîteva săptămîni, de cînd liderilor politici şi militari ai NATO li s-a pus pata pe presă.

Cineva de lîngă mine mi-a spus că, dacă o rachetă de croazieră loveşte clădirea, s-ar putea să fim azvîrliţi de suflul exploziei la cîteva sute de metri. Dinspre partea duduitului s-au ridicat trasoarele antiaeriene. S-a făcut imediat o plasă de explozii.

În acea clipă, prin ochiurile plasei s-au strecurat două rachete de croazieră. Veneau spre oraş cu luminile lor roşiatice. Dumnezeule, am scăpat! – am auzit pe cineva de lîngă mine. Uite, li s-a stins lumina! Înseamnă că mai au cîteva sute de metri pînă la pod. Praf îl fac! Podul Pancevo e de atîta vreme ţintit de NATO pentru a fi distrus, încît a ajuns să fie iubit pînă şi de jurnaliştii noştri, care se află la Belgrad de la începutul războiului.

Nu s-a întîmplat ceea ce părea sigur că se va petrece. În acea clipă, am văzut în aer două explozii, urmate de două bubuituri. Rachetele de croazieră, maşinării în care se vîră o groază de dolari, fuseseră distruse. Sîrbii aruncaseră în joc, drept ultimă armă, arma disperării, rachetele cărora li se mai spune şi rachete ac, maşinării ce se iau după rachetele de croazieră şi, dacă sînt bine plasate, le ajung din urmă şi le explodează înţepîndu-le. Aceste rachete sînt extrem de costisitoare pentru banii sîrbilor.

De aceea, ele sînt folosite numai în cazuri extrem de rare. Rămînerea în picioare a Podului de la Pancevo, singura legătură a Belgradului cu lumea, merita pierderea banilor.

Peretele de foc din jurul Belgradului

Şi, în clipa cînd rachetele au explodat, de pe acoperişurile din jur s-a auzit un uriaş oftat de uşurare. Podul scăpase! Cel puţin la acest prim val de atac. Spun prim val, pentru că au mai urmat două, ultimul fiind cel mai cumplit, petrecut pe la trei şi ceva dimineaţa. Dat fiind că nu vor să-şi rişte viaţa, deoarece nu luptă pentru nici o cauză – bombardamentele fiind pentru ei un simplu job – aviatorii NATO au şters-o cînd au dat de focul puternic al antiaerienei.

S-au întors însă şi au venit din nou cu mai mare înverşunare. Şi din nou i-a întîmpinat anteriaeriana. Obligîndu-i să se întoarcă. Militarii sîrbi ştiu un singur adevăr: Un avion scăpat din plasa antiaeriană înseamnă fraţi, părinţi morţi sub dărîmăturile clădirilor lovite de rachetele lansate din avioane. De aceea, spre deosebire de militarii NATO, miliarii sîrbi sînt gata să-şi dea viaţa în această luptă inegală cu maşinăriile ultrasofisticate ale celei mai mari Alianţe de pe glob.

La ultimul val, al treilea, au încercat să pătrundă din toate cele patru unghiuri cardinale. Imediat s-a ridicat în jurul Belgradului un uriaş perete circular de foc. Avioanele n-au avut curajul să treacă prin el. Au şters-o, bombardînd, de ciudă, o localitate din împrejurimile Belgradului. Şi cum se făcuse 4 diminaţa, nu s-au mai întors. Li se terminase programul de lucru. Ori ei, salariaţi fiind, nu au nici un chef să rămînă o clipă peste program.

În noaptea de miercuri spre joi, stînd pe acoperişul hotelului Platice am înţeles de ce acceptul României ca spaţiul său aerian să fie survolat de avioanele NATO e un cuţit înfit în spatele Serbiei, al Belgradului, mai ales. Pînă atunci crezusem că gestul nostru are doar o semnificaţie politică. În realitate, el e o lovitură perfidă dată celor ce apără Belgradul. Avioanele NATO acţionează ca o haită de lupi. Ies din pădurile care ar fi spaţiul unde nu pot fi lovite de antiaeriana sîrbească şi atacă. Dacă văd că-i primejdios, se retrag în păduri, pentru a se regrupa şi a se năpusti din nou asupra oraşului.

Aflată la mică distanţă de Belgrad, frontiera României e marginea pădurii în care se pot retrage lupii pentru a se putea întoarce şi mai turbaţi ca să sfîşie Belgradul. Antiaeriana sîrbească nu-i poate urmări; ar însemna un act de agresiune împotriva României. În plus, aflate la adăpostul oferit de spaţiul aerian al unei ţări străine, avioanele agresoare se pot regrupa în linişte.

Şi, spre deosebire de cele ce vin din Albania şi din Ungaria, avioanele care-şi găsesc pădurea deasupra României beneficiază de o distanţă mică pînă la Belgrad, distanţă ce poate fi parcursă atît de repede încît antiaeriana sîrbească riscă să fie prinsă pe picior greşit.

Aflînd acest adevăr militar acolo sus, pe acoperişul hotelului, pe la 4 dimineaţa, cînd mi s-a spus că aviatorii NATO nu se mai întorc, deoarece li s-a terminat programul, mi-a fost ruşine că sînt român. Că sînt cetăţean al unei ţări ai cărei conducători, pentru a intra în graţiile noilor stăpîni ai lumii, au oferit România drept pădure pentru odihna lupilor care sfîşie Belgradul.