Dacă ne amintim bine, pe vremea când eram copii, părinții noștri reușeau să faca proiecții de viitor, care în bună măsură erau valabile și pentru noi. Mulți erau convinși că Ceaușescu n-o să cadă, însă erau destui care prevedeau asta.

Tata, fost deținut politic, credea în sfârșitul comunismului, dar n-a putut să prevadă apariția telefonului mobil, a facebook-ului și nici sfârșitul comunicării umane adevărate. Părinții noștri au știut să ne învețe un adevăr care azi nu mai face doi bani: acela care venea de la vechii greci, și care a fost preluat și de Creștinism. Acela că dacă dacă aștepți să fii fericit, trebuie neapărat să înveți ce înseamnă renunțarea.

Trebuie să fii pregătit să înfrunți durerea renunțării, sacrificiul și etica. Și ei și profesorii noștri s-au chinuit cum au putut să facă ceva din noi. Să ne facă mai puternici, dar în același timp, mai îngăduitori și mai înțelegători. Nouă nu ne spunea nimeni că trebuie să călcăm pe orice și peste oricine doar ca să fim primii la școală, la fotbal sau la orice altceva. Dimpotrivă.

Ni se spunea să împărțim mâncarea (omleta, ori unt cu gem prinse între două felii groase de pâine semi-albă) cu cei care de obicei nu aveau ce mânca în pauza mare. Iar pentru asta, mama tăia de acasă feliile unse, de-a lungul. ”Una tu, una Viorel!” - parcă aud și acum glasul mamei cînd punea punga cu mâncare în ghiozdan. La fotbal echipele erau echilibrate: mai buni și mai slabi, în fiecare. Iar după-amiaza, cei cu note mai bune învățau acasă împreună cu colegi mai nepregătiți. Eram împreună și nu concepeam, nici noi, nici părinții nici profesorii să lăsăm pe cineva în urmă sau pe dinafară.

Îmi amintesc bine: pe vremea copilăriei și tinereții noastre, nu se ”reinventa” nimeni, ca acum, dar eram în stare să ne ridicăm când cădeam în genunchi, știam să renunțăm, știam să ne iubim între noi, să ne ajutăm, să mergem înainte, așa cum am putut. Iar pe cel ”căzut”, chiar și vinovat de ceva, era mare rușine să-l lovești și să-l judeci. Trebuia recuperat, ajutat, integrat și, mai ales, iertat. 

Dar faptul că ne-am născut atât de devreme, face automat din  fiecare dintre noi un vașnic membru al ”partidului trecutului”. Trăim vremuri îngrozitoare: nu mai vorbim despre drepturi, fiindcă acceptăm  să ni se ia prea ușor, chiar și cele pe pe care le mai avem, și de care  ar trebui să ținem cu dinții. Suntem împroșcați, așa cum sunt oamenii cinstiți de pe stradă, cu numele de ”neadaptați”. 

Dar cum este corect, oare? Să judeci, sau să nu judeci oamenii după o singură trăsătură? Este o întrebare pe care și-o punea și Henry de Montherlant, notată în ”Carnete”, în 1933? Îl citează în acest sens pe  Euripide, care spune despre Corintieni că erau mari jucători. Se cunoaște povestea unui lacedemonian trimis la Corint pentru a negocia o alianță, și care a plecat nemulțumit, fără să rezolve nimic, pentru că toți conducătorii de frunte erau prea ocupați cu jocul de zaruri…

Să-i judecăm pentru pregnanța unei trăsături predominante, vizibile, cum ar fi hoția sau ucigătoarea dorință de putere și bani? Poate că noi suntem prea radicali. Dar când ești condus de un premier care seamănă ruină și este stăpânit doar de o nemărginită dorință de putere, nu poți să nu te întrebi din care parte a tipologiei umane face parte un astfel de om, care pare parașutat în lume, dintr-un regn încă nestudiat de cercetători. Ce anume să judeci la el? Care sunt calitățile d-sale, ca extrăgându-le din tablou, să i analizăm defectele?

”Tipul care mănâncă pîine unsă cu c… și snobul, la ambii există o deviație de gust. Și amândoi fac să se nască în oameni același sentiment: un soi de spaimă.”, notează laconic Montherlant, spre finele anului 1934. Nu știu câți au citit carnetele marelui scriitor francez și când anume, însă mie, de când ne-am procopsit cu guvernul lui Orban, mi-a fost dat să înțeleg mult mai bine recitind notația, decât la prima lectură, în urmă cu mai bine de zece ani.

Spaimă și scîrbă trebuie să fi simțit mulți dintre semnatarii scrisorii de susținere a lui Rareș Bogdan, care au fost sancționați, și chiar dați afară. A urmat situația în care câteva sute de membri PNL București au ales să se refugieze, poate pe moment, la PSD. Rezultatul? Distrugerea organizațiilor  PNL din București.

De ce spun că omul descris de Montherlant este copie fidela a lui Orban? Pentru că întreaga sa carieră de om mediocru și stăpânit de dorința de putere începe să și arate fața descompusă de decizii proaste și ilegalități. Sunt sigur că atunci cînd nu va mai fi premier vor apărea și multe altele. Pentru că el a luat, de unul singur decizii, prin care a impus-o pe ”talentata” Violeta Alexandru  la președinția organizației pe Capitală și ministru al muncii. O catastrofă. 

Numai decizii nepopulare în PNL, care au dus la dezastrul, deocamdată ținut sub preș, al partidului. Iată ca acum aceste decizii ilegale ale ”omului cu maimuța și chitara” au fost anulate de justiție. Să judeci, sau să nu judeci un politician după ingrozitoarea și mistuitoarea dorință de putere? Greu de spus; însă oamenii aceștia nu pot fi judecați cu măsura obișnuită, pentru simplul motiv că nu fac parte din nici una din ”lumile” pe care le cunoaștem. Nu-i poți pune în nici o parte.

De ce România nu a testat masiv, pentru Covid, așa cum a făcut toată Europa? De ce guvernul țării noastre a făcut tot ce a putut pentru ”arestarea” asimptomaticilor în spitale, așa cum nu a făcut nici o țară civilizată din lume? De ce relația între Stat, guvern și cetățean s-a bazat doar pe forță și coerciție? Atunci când se va face contabilitatea bolnavilor cronici morți fiindcă spitalele erau pline cu asimtomatici internați cu forța, și nu aveau acces la tratament, cine va răspunde pentru moartea lor, în fața cetățenilor și a lui Dumnezeu?

Cu siguranță pot numi trei dintre mai marii guvernului: Arafat, Tătaru și, cu voia dumneavoastră, premierul Orban. Dacă mai punem și ”tunurile” care au avut scopul de a îmbogăți clientela din apropierea premierului,  - despre care presa a relatat amplu -, chelnerii, frizerițele și soferii, - neamuri ale conducerii PNL din tabăra lui Ludovic Orban, numiți în funcții de decizie, e deja prea mult.

Camarila lui Băsescu pare că a scăpat, ascunsă într-un partid liberal care nu mai are acum nimic de a face, nici cu particula ”național”, nici cu memoria familiei Brătianu, îsă camarila de agramați a actualului președinte-chitarist al liberalilor,  cred nu va avea parte de izbăvire fără judecată. Mai ales pentru faptul că din cauza lor au murit oameni nevinovați așteptând un tratament la ușa spitalului. Iar în locul acestuia, domnul Orban împreuna cu medicii ”specialiști” ai d-sale le au trimis moartea.  

Nu scriu cu nici un fel de plăcere despre această categorie de oameni, despre care văd, zi de zi, că nu seamănă cu cei care mai au, încă, un Dumnezeu. E bine? E rău? Au fost vreodată oameni de bun-simț? Familiile lor cum îi văd?

De fiecare dată îmi propun să scriu despre altceva, despre altcineva.  Deschid cărți ale unor scriitori și gânditori celebri și ca într un absurd ”sortes Vergilianae”, ochii îmi cad doar pe citate care vin de peste timp și mă trimit iarăși și iarăși, tot la aceiași oameni care defilează senini seară de seară pe ecranele televizoarelor.  Goethe: ”Cine este omul inutil? Cel care nu știe nici să comande, nici să se supună…”

Închid cartea și iau ”La foc mărunt”, a lui Livius Ciocârlie. O deschid la întâmplare și citesc. ”Benjamin Constant: … un popor care n-ar putea fi salvat decât de cutare sau cutare om ar rămâne nesalvat multă vreme și, mai mult decât atât, n-ar merita osteneala de a fi salvat”. Mă gândesc la încăpățânarea noastră de a ne căuta salvatori și de a fi dezamăgiți de ei. Fără să mișcăm un deget, între timp.”