În articolul de săptămâna trecută încercam să analizez unele consecințe în plan geopolitic european ale înarmării Germaniei, acțiune unică în politica Berlinului din ultimele decenii - anunțată de cancelarul Olaf Scholz la 27 februarie ac. Germania, adăugând o componentă militară de anvergură puterii sale economice, ar urma să devină în următorii ani un gen de comandant șef al Uniunii Europene. În textul de față, voi continua să analizez succint poziția Franței în contextul prezentat mai sus, aderarea Italiei la tandemul germano-francez - crearea unui triumvirat: Berlin-Paris-Roma - și perspectiva includerii Spaniei într-un patrulater al puterii europene.

Invadarea Ucrainei de către Federația Rusă și decizia executivului de la Berlin, privind creșterea istorică a cheltuielilor militare au avut un impact major asupra deciziilor de politică externă ale Parisului întrucât cele două evenimente - contradictorii în esență - afectează elementele care formează matricea de putere a Franței în Europa și prin extensie, în sferele de influență franceză la nivel regional.

Deocamdată, evaluarea schimbărilor geopolitice care au apărut în noul context european nu pare a fi încheiată la Elysèe și Quai d’Orsay. Poziția lui Emmanuel Macron privind Europa cercurilor concentrice este de fapt o variantă adusă la zi a unei teorii mai vechi lansată de un fost prim-ministru din Hexagon, E. Balladour și relansată 12 ani mai târziu de N. Sarkozi. Cu siguranță, conceptul macronian va suferi unele modificări în funcție de evoluția situației din Ucraina și nu numai.

Cancelarul O. Scholz nu s-a arătat dezinteresat de propunerile lui Macron, însă la Berlin în această perioadă,  orice inițiativă externă este atent cântărită iar cuvântul de ordine este prudența. Interesele Germaniei primează în fața oricăror propuneri străine însă există un numitor comun în relația cu Parisul când este vorba de modul cum va arăta Europa după conflictul din Ucraina.

Linia intransigentă a Statelor Unite și Marii Britanii care înseamnă o victorie incontestabilă a Ucrainei - linie urmată de Polonia, Republicile Baltice și alte câteva state - este privită dintr-o altă perspectivă la Paris și Berlin întrucât Rusia, indiferent cum va arăta după război, rămâne în... Europa continentală. Ambiția Parisului de a avea mereu rolul de putere - echilibru pe continent - o doctrină de origine gaullistă - se va recalibra  astfel încât noua arhitectură de securitate să confere o valoare adițională avantajelor franceze - cunoscuta Force de frappe, în special - devenind o sursă de energie politică pentru Hexagon.

În trecutul apropiat, Franța și-a construit o poziție de acest tip menținând un sistem de relații de lungă durată cu Washingtonul, Berlinul și Moscova. Rolul și importanța Franței ca singura putere nucleară din UE s-ar diminua considerabil în condițiile unui nou Război Rece întrucât alte două puteri nucleare - în primul rând SUA și apoi Marea Britanie – se vor alinia  de aceeași parte a unei noi Cortine de fier.

Discursul lui Olaf Scholz din 27 februarie nu a provocat reacții semnificative la Roma. Clasa politică italiană, indiferent de orientare și preocupată mai mult de aspectele interne, a salutat decizia Berlinului în ideea că aceasta va contribui la edificarea unui sistem de apărare comună europeană. Spre deosebire de francezi, italienii apreciază că resursele financiare germane vor fi utilizate inclusiv pentru agregarea centrelor europene de producție militară, între care și cele din Peninsulă.

În viziunea Romei, apărarea europeană ar trebui să fie un joc de echipă în care pe primul loc trebuie să se afle membrii triumviratului de conducere: Franța, Germania, Italia. Se pleacă de la exemple simple dar semnificative: dacă Germania va achiziționa lotul de 35 de avioane multirol F-35 de la americani, acestea vor fi asamblate la Cameri, în Italia - unde producătorul Lockeed Martin are o uzină. Societatea germană Rheinmetall intenționează să investească sume considerabile într-o firmă italiană de tradiție - Oto Melara - din marele grup Leonardo.

De fapt ar fi vorba de o achiziție. Există însă voci în spațiul politic peninsular care susțin că părți ale complexului militar industrial italian ar putea deveni proprietatea unor societăți germane. Într-un fel, este vorba de varianta italiană a temerii franceze privind extinderea influenței în Occident a societăților specializate germane. În ultima vreme, se observă intenția Romei de a semna tratate-cadru de cooperare bilaterală cu Berlinul și Madridul după modelul celui semnat la 26 noiembrie 2021 cu Parisul. Este vorba de cunoscutul tratat de la Quirinale pe care și-au pus semnătura premierul Mario Draghi și președintele E. Macron. Cooperarea în domeniile securității și apărării are un rol de importanță majoră în tratat și în relațiile bilaterale.

Și pentru că a fost vorba de Madrid, Spania intenționează să renunțe la retorica oarecum exagerată în privința apropierii de valorile reale europene și să confere mai multă substanță politică multilateralismului practic prin aderarea - dacă va fi admisă - la trinomul/triumviratul Paris – Berlin - Roma transformându-l într-un gen de patrulater de putere sau, cum am zice noi, grupul de 3+1 mușchetari. În trecut, fostul premier Felipe Gonzales a apropiat Spania de ,,motorul’’ franco-german al CEE/UE  iar ulterior a primit sprijinul Berlinului pentru instituirea Fondului european de coeziune.

Cu excepția lui R. Zapatero, ceilalți premieri spanioli au avut priorități pe linie comunitară. Actualul prim-ministru, Pedro Sanchez, intenționează să obțină pentru Spania un rol european pe măsura dimensiunii sale. Una din armele de care dispune este gazul dar nu utilizat în sens putinian ci invers. 40 % din capacitatea europeană de transformare a gln (gaz natural lichefiat) în combustibil gazos se află în Spania.

În momentul în care italienii merg în Algeria pentru mai mult gaz iar Ursula von den Leyen se duce la Baku pentru același lucru, Sanchez are deja o parte a soluției mai ales că gln ar veni din Stalele Unite care au tot interesul să-l trimită în Europa - încă din vremea lui Trump. Desigur, nu este un argument hotărâtor dar Sanchez are destule cărți în mână să solicite un loc în patrulater sau între mușchetari. Gurile rele spun că de fapt, mușchetarii rămân doar trei - Paris, Roma, Madrid - iar rivalul ar fi Berlinul.