Pe Cristiana Oprea şi Diana Haţegan, româncele care au luat startul, vineri, întruna dintre cele mai spectaculoase competiţii de raliuri din Bulgaria, Rally Sliven (aveau să ocupe locul 25), le-am întâlnit zilele trecute la o terasă din multele care împânzesc Bulevardul Magheru. Se relaxau în faţa unei cafele după o zi în care au alergat care-ncotro pentru a pune la punct ultimele detalii înaintea plecării. „Am făcut ultimele cumpărături şi am pus la punct amănuntele legate de cursa care ne aşteaptă”, mă lămureşte, zâmbind, Cristiana, pilotul de 27 de ani al echipajului feminin de dublu care a reprezentat ţara noastră, după mai bine de 50 de ani, la o competiţie internaţională de raliuri. Ultima participare a fost cea a Siminei Mezincescu la sfârşitul anilor ’60

 

Mama, primul îndrumător

Avea doar 15 ani când s-a urcat pentru prima oară la volanul unei maşini. De luat carnetul avea să-l ia, însă, de abia peste 3 ani, atunci când împlinise vârsta majoratului. „Mama este cea care s-a ţinut de capul meu să învăţ să conduc. A fost şi continuă să fie un îndrumător exigent”, îmi mărturiseşte. Pasiunea pentru automobilism a simţit-o dându-i ghes încă din copilărie. „Devorasem o grămadă de cărţi despre sportul pe patru roţi şi, deşi este unul dedicat bărbaţilor, perspectiva de a sta într-o zi pe scaunul pilotului în plină cursă auto, îmi surâdea”.

 

Copilot al unui campion naţional

Debutul în ale raliului şi l-a făcut însă din postura copilotului. „Aveam 24 de ani şi intrasem deja în echipa lui George Grigorescu (fost campion național de raliuri în anii 1992, 1995 şi 1996, n.red), unul dintre cei mai apreciaţi piloţi din România. El este, de altfel, şi mentorul meu căruia îi datorez, în foarte mare parte, succesul de acum”, povesteşte Cristiana Primul concurs de raliu la care a participat, alături de Grigorescu, a fost cel de la Braşov, din vara lui 2015.

„Mi-a plăcut la nebunie. Este o competiţie dură care îţi ridică adrenalina şi te face să te simţi zeu, pentru că deţii controlul. La 190 km pe oră, eşti doar tu, maşina şi asfaltul”, a mai adăugat ea.

Imediat după experienţa trăită, umăr lângă umărul lui Grigorescu, Cristiana a făcut pasul cel mare, spre pilotaj. „L-am rugat pe George să mă iniţieze şi, din 2016, am luat startul în mai multe competiţii de gen, într-una din ele, la Sibiu în 2016, având-o copilot chiar pe Diana Haţegan, actuala mea parteneră”, îmi spune tânăra care a absolvit Facultăţile de Arhitectură şi Urbanism.

 

Cu 190 kilometri la oră după „dictare”

 „În 2016, am cunoscut-o pe Cristiana, la o cursă de raliuri. Ca şi mine, făcea parte din echipa lui George Grigorescu. Ne-am împrietenit repede şi am ajuns, în scurt timp, nedespărţite.

Câteva luni mai târziu, devenisem oficial copilotul ei într-o primă cursă de raliu desfăşurată la Sibiu”, îşi aminteşte Diana, clujeanca responsabilă cu „dictarea”. „E un termen din raliu, mă lămureşte. Adică îi „dictez” instrucţiuni legate de traseu pilotului. Am o hartă la îndemână pe care o analizez în permanenţă şi îi comunic ce trebuie să facă în timp ce şofează. În termenii unui cod al cifrelor ştiut doar de noi. De pildă, îi zic „500, 1, 250, 2…”, ceea ce înseamnă că, peste jumătate de kilometru urmează o curbă ac de păr, iar peste alt sfert de kilometru, una în unghi de 90 de grade”, mă dăscăleşte Diana.

 

Un Sandero, din Odorheiu Secuiesc, cu pedigree franţuzesc

Pilotajul nu este o joacă de copii. Îţi trebuie concentrare, forţă interioară, curaj şi… maşină. „Pe primul plan se află, categoric, maşina. Trebuie să ai una puternică pentru a face faţă probelor de foc din concursuri”, îmi explică Cristiana. Vine rândul să îmi vorbească despre micuţa Sean D’or, Dacia Sandero, cu motor de 0.9 şi 115 cp. „Am cumpărat-o din Odorheiu Secuiesc. Avea 11.000 de kilometri la bord şi era de fabricaţie franceză. Evident că am modificat-o, transformând-o într-un bolid de curse; am scos scaunele din spate, iar pe cele din faţă le-am asigurat cu o cuşcă specială, de securitate, realizată din oţel carbon”, mă lămureşte. Cât priveşte numele micuţului bolid, îmi mărturiseşte râzând că nimic nu putea fi mai nimerit decât Sean D’or. „E un joc de cuvinte, de la Sandero, a cărui traducere sună ceva de genul „Aurit de aur”; o măşinuţă specială, de poveste”, îmi spune, dezvăluindu-mi şi suma de bani pe care a plătit-o în 2015 pentru a o achiziţiona: 3.500 de euro.

 

Investiţie de 30.000 de euro

Pentru că tot veni vorba despre costul inițial al maşinii la volanul căreia au concurat în raliul din Bulgaria, Cristiana mă lămureşte şi cu privire la investiţia deloc mică necesară pentru a ajunge în marile circuite. „Am cheltuit până acum vreo 30.000 de euro. Practic, tot ce am câştigat de pe urma graficii pe calculator, principal mea îndeletnicire. Plata tehnicienilor e doar un aspect. Gândeşte-te că, la fiecare cursă în parte, tocim între 4 şi 6 anvelope, iar costul uneia ajunge până la 200 de euro, ceea ce înseamnă 1.200 euro pentru fiecare etapă a unui concurs”, mă pune ea în temă.

 

Ţipam ca nebuna la fi ecare viraj strâns

„Anul trecut la Sibiu am derapat chiar în mijlocul unui sat şi am lovit un cap de pod. Nu am fost atentă şi nici nu aveam „în dictare” „atenţie pe frână!”. Am frânat brsuc, am plecat cu spatele şi ne-am învârtit ca un titirez. Am sfârşit cu bara din faţă făcută zob într-un cap de pod, la o palmă de spectatori”, îşi aminteşte Cristiana despre una din peripeţiile cu scântei la propriu, trăită în timpul curselor de raliu. „Haios e ceea ce a urmat. Izbitura puternică mi-a spart complet pompa de servo şi am rămas fără ea următoarele trei probe special. Eh, şi Diana nu pricepea şi pace de ce ţipam eu ca din gură de şarpe la fiecare viraj foarte strâns pentru că mi-era foarte greu să întorc. Tot drumul până la linia de finish am ţipat ca nebuna”, sfârşeşte Cristiana printre cascade de râs.

 

Suspendate pe o tulumbă la 50 de centimetri de sol

„Mi s-a mai întâmplat una haioasă tare la Iaşi, în raliul de anul trecut. Am făcut o greşeală de pilotaj şi în primul minut, din chiar prima probă, am nimerit în boscheţi, direct pe un fel de tulumbă la vreo 50 de centimetri de sol. Maşina rămăsese practic suspendată deasupra solului, iar nouă, uşurele amândouă, ne era imposibil să repunem maşina pe roţi. Ne-a bâţâit minute bune în maşină de ziceam că a dat strechea în noi. Degeaba. Maşina tot suspendată rămânea”, îmi povesteşte râzând, adăugând că, în cele din urmă, norocul a venit de la public. „Au sărit vreo, trei, patru flăcăi şi ne-au dat jos de pe tulumbă”, mai spune ea.