A plouat în aceste zile cu omagii aduse talentului nepereche (real) al romancierului columbian Gabriel Garcia Marquez. Şefi de state şi de guverne (de la Puţin la Ponta) s-au întrecut în pioase reverenţe către cel dispărut.
S-a vorbit mai rar, adeseori în sotto voce, despre concesiile (mă exprim eufemistic) pe care le-a făcut lui Fidel Castro, despre deceniile de complicitate activă şi directă cu unul dintre cele mai odioase regimuri dictatoriale ale timpurilor noastre. Unii au încercat să ne convingă că abdicarea în faţă tiranului este un gest inevitabil, ba chiar onorabil.
Tocmai am citit un text al disidentului cubanez Armando Valladares. Am fost şi eu între aceia care am crezut versiunea des invocată a rolului lui Gabriel Garcia Marquez în eliberarea acestui erou şi martir al luptei anti-totalitare.
Credeam că a existat ceea ce se numeşte un gest redemptiv. Suferinţele lui Valladares în Gulagul castrist au fost cumplite. Nu zile, nu săptămâni, nu luni, ci ani şi ani de zile. Culpă să? Apărarea drepturilor omului.
Reiese că este vorba de o enormă minciună, de o fabricaţie, de o intoxicare. Ceea ce afirmă Valladares este chiar mai grav decât faptul incontestabil că autorul “Veacului de singurătate” a fost apologetul dictaturii castriste, mesagerul global al "Bunevestiri" de la Havana.
Reiese că nu a fost doar un fellow traveller, precum Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, ci un colaborator direct al represiunii din Cuba, un delator. Îmi amintesc de o afirmaţie tranşantă a Monicăi Lovinescu care spunea că nu poţi scrie cu aceeaşi mâna capodopere şi denunţuri. Intrăm aici într-o zona a promiscuităţii morale care pe mine mă lasă fără cuvinte. Mai precis, mă umple de indignare. Dar şi de greaţă.
Recomandările noastre
