La 200 de ani de la nașterea lui Nicolae Filimon (București, 6 septembrie 1819), vă propunem, mai jos, o altfel de privire către autorul „Ciocoilor vechi și noi”. Merită!
Dincolo de inegalul, dar savurosul și mereu actualul roman - pseudobalzacian cu ișlic - Ciocoii vechi și noi..., cu Dinu Păturică în frunte, de nuvela pre-caragialiană Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala (cu al său Mitică Rîmătorian, primul nostru Mitică!), de basmele folclorice meșteșugit prelucrate (Omul de flori, Roman Năzdrăvan, Omul de piatră), de melodramaticele nuvele romantice (Mateo Cipriani, O cantatriță de uliță, Ascanio și Eleonora) sau de uneori grandilocventele Escursiuni în Germania Meridională, omul a fost, să nu uităm, primul nostru cronicar muzical profesionist, cu articole „bazate” despre teatrul liric italian și nu numai - menționează criticul literar Paul Cernat.
Dar și cu, între altele, observații stimulative despre lăutarii noștri și „compozițiunile” lor. Mâncăul jovial cu favoriți, mort totuși de o boală a „slabilor” (TBC pulmonar) a avut însă preocupări și mai diverse. Mare amator de trufandale deosebite și om de gust, a scris inclusiv despre horticultură, ca în „Grădinele din București”, „Cultura florilor în București” „Grădinele de peisage din București” (despre Cișmegiu și parcul Kiseleff), toate - publicate în revista Țăranul român din 1862 la rubrica „Buletin orticol”... Mă întreb câți țărani români o citeau - mai consemnează Cernat.
Printre primii horticultori
Vechiul București post-fanariot, pe care Nicolae Filimon ni l-a restituit literar printre cei dintâi, capătă astfel, datorită lui, și o dimensiune horticolă șarmantă. Iată o mostră despre...
„...faimoasele grădini ce au esistat și esistă încă pe încîntătoarele margini ale Bucureștilor și chiar înlăuntrul său, dintre care cele numite a lui Scufa, Belu și a vornicului Mihail Manu, prin marea cultură de flori indigene și esotice și prin forma lor ferică se bucurau în timpul lor de o reputațiune azi europeană; iar dintre cele de astăzi, parcul d-lui Ioan Otetelișanul de la moșia Măgurelele, prin marea cultură de flori dintre cele mai prețioase, poate rivaliza cu cele mai renumite stabilimente de floricultură din străinătate. (...) Dar adevărata cultură a florilor din București, privită din punctul de vedere al științei și al speculațiunei, se face astăzi de domnii floricultori Anton, de la grădina numită Hempel, Rudolph din ulița Craiovei, Levraz de la Filaret și alții. În stabilimentele acestora și mai cu seamă ale celor doi dintîi, amatorul de flori poate să găsească în tot cursul anului și chiar în timpii cei mai geroși ai iernei, florile și plantele cele mai escelinte pentru coloare, miros și raritate.
Camelia, cu varietățile ei numite Alba plena, Fimbricata Alba, Lady Admiral Campbel, Candelery, Variagata plena, Punctata, Dunclary Tricolor, Triumphans, Pomponia Alba și Chandler elegans; floarea numită Haprothamus cu varietățile ei, Veronica speriosa, Phoenix Coririma, Varium Speziosa și Calistemon, toate cu varietățile lor cele mai cunoscute; o colecțiune din rozele cele mai alese, dintre care se deosebesc Roza Thee, Floarea de Dijon, Remontans, Rosa Bengalensis, și acestea iarăși cu multe din elegantele lor varietăți.
Osebit de acestea se mai găsesc în acele stabilimente portocali și lămîi înfloriți, oleandri, garoafe, mixandre, zambile și mai multe specii de flori ierboase, necesarii pentru formarea de buchete și ghirlande în cîtățimi foarte îndestulătoare, ce reprezintă un capital de aproape un milion. (...) Din cîte arătarăm pînă aci se dovedește că societatea noastră din ce în ce dobîndește un gust mai rafinat și estetic; și cînd o societate simte necesitatea unei vieți mai dulci și mai comode, atunci ea se află pusă pe drumul civilizațiunei”.
Recomandările noastre
