Sursa: EVZDublul standard desemnează situația în care o lege, o regulă, un principiu moral sau orice mecanism care califică drept pozitiv, negativ sau neutru o persoană sau o situație, este folosită și aplicată într-un mod preferențial-subiectiv unor persoane și cazuri distincte. „Pentru unii mumă, pentru alții ciumă”, a sintetizat românul.
Ne întâlnim cu Dublul standard la tot pasul. O judecată ne aplicăm nouă înșine și alor noștri, o cu totul alta, celorlalți, și mai cu seamă celor pe care îi percepem a fi din cealaltă tabără. Grupările de suporteri ai echipelor de fotbal trec deseori de la competiție la ură, apoi la violențe, găștile literare se bălăcăresc în cenacluri, în publicații literare, se exclud din asociațiile de breaslă și se anulează reciproc în polemici și volume de memorii. Nu cred că se poate ajunge la vreun antagonism social, fără ca rezervorul de combustibil să nu fie alimentat din plin cu Dublul standard.
Lumea politică bate orice în materie, duce Dublul standard până pe culmile negării fățișe a adevărului aflat în lumina zilei, adică a evidenței percepute chiar și de celebra minte a cocoșului. Politicienii sunt campionii absoluți ai reproșurilor adresate adversarilor ideologici pentru declarații, gesturi și atitudini comise de ei și ai lor în forme absolut identice celor incriminate. Captivii lor ideologici aplaudă, orbiți de fanatism, și sub semnul erorii de confirmare, al erorii de judecată care ne trimite doar după concluziile auto-validante deja trase, cad și ei în capcana profund viciată a Dublului standard.
Uneori, deloc rareori, în lumea politică, Dublul standard capătă evidența pumnului în ochi. Așa cum s-a întâmplat zilele trecute când o dezvăluire stupefiantă a bubuit în media, avându-l drept protagonist pe vice-premierul Dragoș Anastasiu, ajuns în guvernul Bolojan din motive și pe căi de neînțeles.
Pe scurt, presa a dezvăluit faptul că în calitate de om de afaceri, Dragoș Anastasiu a plătit vreme de opt ani mită unui inspector ANAF. Atenție, vreme de opt ani nu înseamnă că a dat mită cândva și după opt ani a repetat fapta, ci că a virat bani și a furnizat servicii mituitului permanent, timp de opt ani. După opt ani, împreună cu asociatul său l-a denunțat pe mituit, iar denunțul s-a materializat în condamnarea definitivă la o pedeapsă cu închisoarea a mituitului.
În dosar, Dragoș Anastasiu a apărut cu declarații de martor-denunțător în care detalia motivele și modalitățile care l-au așezat în postura de mituitor. Pentru că asta este legea în România, calitatea de martor-denunțător l-a salvat de la a răspunde penal pentru infracțiunea de dare de mită. Deci, după opt ani de dat mită, din motive pe care eu le consider a ține strict evitarea răspunderii în privința unor fapte de care procurorii aflaseră și deja le documentaseră, Dragoș Anastasiu s-a gândit că iubește atât de mult legea și că are conștiința atât de încărcată, încât nu-l mai poate salva decât o spovedanie la DNA.
Penal - curat, moral - praf, pulbere fină, vorba trupei Paraziții! Dar să nu ne grăbim cu concluziile. Avalanșa de declarații venite pe căi oficiale, a descuiat ușa Dublului standard. Prima a făcut pasul înainte din pluton purtătoarea de cuvânt a guvernul Bolojan, Ioana Dogioiu, zisă „Coloneleasa”. Ea a declarat că vicepremierul Dragoș Anastasiu „Nu a avut calitate de denunțător, învinuit, inculpat, condamnat în dosarul DNA. Circumstanțele cazului nu au nicio legătură cu calitatea de vicepremier și cu atribuțiile dlui Dragoș Anastasiu”. Au legătură, tovarășa gradu`! Au, pentru că povestea asta indică fără echivoc starea morală a personajului, adică până unde este în stare să meargă în rezolvarea problemelor pe care le poate întâmpina.
Mai mult, doamna Ioana Dogioiu a băgat și o minciună: „Singura sa calitate a fost aceea de martor”. Nu zic eu că minte, zice DNA: „În dosarul la care faceți referire, cele două persoane(n.m. Dragoș Anastasiu și asociatul său)au avut calitatea de martori denunțători, motiv pentru care la emiterea rechizitoriului la data de 17 mai 2018, procurorii anticorupție au dispus clasarea față de aceștia.”
Și mai mult, mai pe seară, aceeași Ioana Dogioiu a simțit nevoia să revină afundat asupra chestiunii. A făcut-o exact după tipicul care a consacrat-o încă de când scria texte la gazeta de perete a Grupării „Coldea-Koveși”, din care se desprindea ideea că cine are ceva cu cei doi, are ceva împotriva țării:
„Mă întreb foarte tare dacă nu există o legătură directă între atacurile la adresa domnului Anastasiu, inclusiv cu informații care nu sunt riguros corecte și faptul că va coordona reorganizarea companiilor de stat. Dar aceasta este o întrebare personală a mea.”
Cu aceeași minciună a ieșit și Dragoș Anastasiu, vice-premierul pentru reforma întreprinderilor publice: „În dosar am fost martor, nu denunțător.” În conferința de presă în care și-a anunțat demisia din guvern, a nuanțat în ideea că este o chestiune juridică postura sa de denunțător și că el nu se pricepe. Se pricepe la ceea ce însemnă să denunți, că dacă nu se pricepea, ajungea la pușcărie. Nu mai reiau, DNA spune public foarte clar că a fost denunțător, adică „sifon”. Iar asta, după opt ani de dat mită lunar și de câte alte ori era cazul.
Nicușor Dan - adică președintele ales mai cu seamă de acel segment al populației foarte atent la personaje din galeria cărora a intrat zgomotos Dragoș Anastasiu - s-a dovedit a fi băiat aproape deștept, a declarat că el nu știe nimic despre povestea asta, cu un mituitor aflat de-a dreapta premierului Ilie Bolojan. Nu l-au crezut nici țâncii de grădiniță, până și ei știu că un președinte de țară află primul de asemenea tărășenii. Dacă nu, să-l dea afară pe generalul Lucian Pahonțu. La o zi distanță, părea să știe câte ceva, râzând și dând din mâini a grăit adânc: „„E o problemă mare, e o problemă mare. Atât!” Ilie Bolojan, și mai deștept decât Nicușor Dan, nu a zis nimic.
Bun, și ce au toate astea cu Dublul standard? Păi, mai nimic, dar asta doar până ce ne imaginăm că în locul lui Dragoș Anastasiu ar fi fost, să zicem, Liviu Dragnea. Reușiți să vă imaginați? Dacă nu, să vă spun o poveste adevărată, pe care și-a bazat prozatorul John Grisham romanul „A Time to Kill”, urmat de o ecranizare excepțională. Pentru mine romanul odată citit a marcat momentul în care am înțeles pe deplin ce înseamnă Dublul standard și în ce hal poate el vicia existența umană.
Într-un orășel american din sudul rasist al SUA, loc unde legea era făcută până nu cu mulți ani în urmă de Ku Klux Klan, o fetiță de culoare este răpită, violată și torturată până în vecinătatea morții de doi bărbați albi. Pentru că după toate indiciile cei doi urmau să scape liberi din fața unui tribunal al albilor, tatăl victimei îi împușcă în văzul locuitorilor pe cei doi. Tatăl este arestat și judecat pentru omor, iar soarta urma să-i fie drastic decisă de un juriu alcătuit din albi. Ceea ce și începea să se profileze, în ciuda eforturilor depuse de apărătorul său, un avocat alb care, zic eu, înțelegea bine de tot ce însemnă prejudecata și fiica ei cu chip de harpie, Dublul standard.
Și în carte, și în film, și în realitate, tânărul avocat răstoarnă verdictul conturat implacabil cu o pledoarie finală, în care îi face pe jurați să descopere ce este acela Dublul Standard și ce nedreptăți strigătoare la cer poate el genera. Astfel, le propune juraților un joc. Dar mai bine, să revedem scena pledoariei:
„Închideți-vă ochii, vă rog! E o poveste despre o fetiță care se întorcea de la cumpărături într-o după-masă însorită. Vreau să v-o imaginați pe această fetiță. Dintr-o data, apare o camionetă. Doi bărbați sar pe ea și o înșfacă. O târăsc pe câmpul din apropiere și o leagă. Apoi îi rup hainele și se urcă pe ea. Primul și apoi celălalt. O violează sfărâmând tot ce e nevinovat și pur din ea, încețoșați de beție și transpirație. Când au terminat, după ce i-au omorât uterul mic și i-au distrus orice șansă de a mai putea avea copii, de a mai putea trăi dincolo de viața ei, au folosit-o ca să se antreneze. Așa că au început să arunce cu cutii pline cu bere în ea. Le-au aruncat așa de tare încât i-au sfâșiat carnea până la os. Apoi au urinat pe ea. Acum urmează să o spânzure. Au o frânghie, fac un nod. Imaginați-vă nodul strângându-i gâtul și o orbire bruscă. Au ridicat-o în aer și ea a început să dea din piciorușe, pentru că nu mai găsește pământul. Ramura nu e destul de puternică, se rupe și ea cade pe pământ, așa că o iau și o aruncă în remorca mașinii. Merg pe podul Foggy Creek și o aruncă. Ea cade cam 10 metri rostogolindu-se până jos. O puteți vedea? Violată, bătută, cu corpul distrus, îmbibat în urina lor, îmbibat cu sămânța lor, îmbibat în sângele ei, lăsată acolo să moară. O puteți vedea? Vreau să v-o imaginați pe acea fetiță. Acum imaginați-vă că e albă!”
Verdictul juraților crunt treziți în privința naturii faptei tatălui de a-i pedepsi pe călăii copilei sale, a fost „Nevinovat!”. Care ar fi fost verdictul, dacă juraților nu le-ar fi fost revelată cu atrocitate propria prejudecată, una care le anihila posibilitatea judecății drepte? Nu trebuie să ai un doctorat în psihologie, dublat de unul în drept, ca să ai răspunsul.
De aceea, păstrând proporțiile, vă propun același joc: fără ca neapărat să închideți ochii, imaginați-vă că în locul mituitorului-denunțător ar fi fost nu vice-premierul Dragoș Anastasiu, ci Liviu Dragnea. Cam cum ar fi sunat declarațiile celor care s-au străduit să-l scoată basma-curată pe vice-premierul Guvernului Bolojan, pe responsabilul cu pentru reforma întreprinderilor publice. Cam cum ar fi înfierat Ioana Dogioiu, amazoana justiției oarbe și oloage, așezată în scaun cu rotile și cu șuvițe de salivă scurse din colțul gurii, fapta și persoana unuia de-al celorlalți? Cum ar fi sunat declarația președintelui Nicușor Dan, cel care ne-a anunțat din prima că el nu știe nimic? Rămâne să vă răspundeți singuri.
