Am fost în comă o lună. Spiritul meu a părăsit trupul și am putut vedea cine se ruga pentru mine. Îngerul m-a salvat!

În urmă cu mai mulți ani, mi-a fost dat să trăiesc un adevărat coșmar, parcă înadins pus în calea vieții mele de către Dumnezeu, pentru a mă face să înțeleg o importantă lecție: că nu poți ajuta pe nimeni, dacă mori! Eram tot timpul în alertă, pe de o parte ahtiată de job, pe de alta neprididind a-mi ajuta familia și prietenii în orice necaz. Pe mine mă lăsam mereu la urmă, numai că nu reușeam niciodată să fac din mine și din sănătatea mea un subiect „pe ordinea de zi”. Și într-o zi am picat! M-a luat Salvarea cu cod roșu. Diagnosticul: septicemie. Am stat în comă o lună.

Spiritul mi s-a desprins de trup și zbura

O lună de zile, realitatea s-a amestecat cu nălucirile minții. Pot să spun sigur că auzi, ca într-un vis, ceea ce se petrece în jurul tău, chiar dacă ești în comă. Eu am auzit vorbele de încurajare rostite de membrii familiei mele, care mă vegheau pe rând în rezerva improvizată a Secției de Reanimare a unui spital județean. Când m-am trezit, am povestit alor mei „ce am visat”. Ei mi-au confirmat că au fost fapte și vorbe reale. Au fost însă și experiențe care, în ochii scepticilor, sunt doar imaginare, dar vă pot spune că pentru mine au fost cât se poate de reale și de chinuitoare.

Una din experiențele la care mă refer este cea a desprinderii spiritului de trup. Auzisem despre ea, că ar fi fost trăită de persoane aflate în situații similare, dar eram destul de sceptică în acest caz, nu respectam un principiul fundamental al religiei în care m-am născut: „crede și nu cerceta!”.

Am ieșit ca un abur din trupul răpus de infecție și de-odată n-am mai simțit durerile, arsura! Eram ușoară, ca un fulg. Zburam în cerc, în apropiere de tavan și conștientizam că mi-am părăsit trupul. Îmi părea rău pentru cei care mă vegheau, că plec și îi las singuri!

Îngerul mi-a vorbit

Am ieșit din încăpere și căutam să mă înalț la cer, dar nu puteam decât să zbor amețitor, cu viteză, prin clădire. Ceva, ca un zid invizibil, mă bloca. M-am întors în rezervă și i-ar miam văzut trupul vlăguit. Lângă el, mama mea, îngenunchiată, bătea mătănii: „Salveaz-o, Doamne!”. M-am scurs înapoi, în veștmântul de oase și carne.

Și chinurile au reînceput. Mă ardea tot trupul. Focul venea din interior. La căpătâiul meu, de-a stânga și de-a dreapta, nu mai erau mama și sora, ci se băteau fantomele unor monștri cu colți ascuțiți, care sămi bea sângele ce-mi curgea din creștet ca un fluviu, roșu, la vărsarea într-o deltă. La picioarele mele, în capătul patului plutea un înger. Privea și tăcea. „E a mea!” „Ba a mea e!”, se certau monștrii. „Mă arde, mă arde, țipam. Nu mai pot să lupt! Plec!”, ziceam. „Gândește-te la ce lași în urmă! N-ai terminat ce aveai de făcut!”, auzeam o voce blajină venind dinspre îngerul care nu schița, însă, nici un gest. Abia când am decis să continui să lupt, îngerul i-a concediat pe monștri cu un semn și mi-a zis: „Știu că vrei să-i ajuți pe alții, dar ca să poți trebuie să te iubești și pe tine puțin!”. Trăiesc!