Celebrul actor francez, însoțit de nu mai puțin celebra sa nevastă, Simone Signoret, au vizitat Bucureștiul în 1957. O evocare de Dan Ciachir.
Până la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, pe locul hotelului „Dorobanţi” se găseau două restaurante, „Poarta Albă” şi „Mon Jardin”. Primul era o cârciumă populară cu ciorbă de burtă, tuslama şi mititei, unde venea autorul versurilor cântecului Din bucata mea de pâine, am hrănit un om şi-un câine, pe care l-au avut multă vreme în repertoriu lăutarii de la periferie. Al doilea era un local interbelic cu ştaif – dotat şi cu o grădină strâmtă –, cu loje tapetate cu pluş vişiniu şi ring de dans. În anii ’50 ajunsese un simbol şi un reper al mondenităţii ostracizate şi strâmtorate. Aici s-a cântat jazz chiar şi în perioada în care această specie era interzisă oficial, fiind catalogată drept „muzică decadentă”. După unul din cele două recitaluri date la Bucureşti în februarie 1957, a trecut pragul acestui local Yves Montand. Un martor ocular, aflat în seara respectivă la „Mon Jardin”, aşezat la o masă cu câţiva prieteni, mi-a povestit că acesta a sosit acolo pe la ora 23.30 împreună cu Bob Castella, cu soţia sa nu mai puţin celebră, actriţa Simone Signoret, şi cu orchestra. Instrumentiştii, încântaţi de calitatea formaţiei din care făceau parte Sergiu Malagamba, Iancsy Korosi şi Johnny Răducanu, li s-au alăturat la un moment dat şi au cântat împreună cu colegii lor români până la 2 noaptea.
Pe atunci, atât Yves Montand, cât şi Simone Signoret erau oameni de stânga, poate chiar membri ai Partidului Comunist Francez. Turneul cunoscutului cântăreţ şi actor francez, în vârstă de 35 de ani, începuse la Moscova şi continuase în alte locuri din Uniunea Sovietică, unde petrecuse două săptămâni. Urmaseră, una după alta, ţările-satelit ale Kremlinului. La Bucureşti, perechea de actori ajunsese pe 20 februarie 1957. Yves Montand a dat două recitaluri la Sala Sporturilor Floreasca, o clădire cu o capacitate de 3.000 de locuri, construită în anii 1949-1950, cea mai încăpătoare din Bucureşti la vremea respectivă. Acolo aveau loc marile mitinguri la care luau cuvântul Gheorghiu-Dej şi alţi lideri ai Partidului Muncitoresc Român, congresele acestuia desfăşurându-se la Ateneu până la construirea Sălii Palatului, în 1959.
Recitalurile lui Yves Montand constituiau un mare eveniment cultural, întrucât până în 1960 nu au mai vizitat Bucureştiul, în afară de artişti din Uniunea Sovietică şi din ţările europene comunizate, decât actorul şi regizorul indian Raj Kapoor, respectiv italianul cu cetăţenie austriacă Vico Torriani – acesta a făcut mai multe turnee –, mult mai cunoscut în România decât în Occident.
Cât îl priveşte pe Yves Montand, notorietatea sa de şansonetist se împletea cu aceea de actor de film: fusese proiectat în România Salariul groazei, peliculă celebră al cărei protagonist era. Turnat în 1949 sau 1950, filmul era un eşantion de vivere pericolosamente, descriind viaţa unor şoferi de camion care evoluau în condiţii de viteză, concurenţă acerbă şi risc extrem.
Recitalul susţinut de Yves Montand la Sala Floreasca pe 22 februarie 1957 a fost şi televizat. Tânăra noastră televiziune începuse să emită experimental în 1956, iar un an mai târziu avea program regulat. Concertul lui Montand a constituit prima transmisie din exteriorul studiourilor aflate pe atunci în clădirea unei foste fabrici de glucoză de pe strada Molière din Floreasca. Carul de reportaj era unul rusesc, tehnicienii fiind atât ruşi, cât şi români. S-au făcut repetiţii înainte de recital, Yves Montand explicându-le operatorilor cum să-l filmeze, asumându-şi, cu răbdare, şi ipostaza de regizor. Următoarea transmisie cu car de reportaj a Televiziunii Române va avea loc abia în toamna anului 1958, odată cu cea dintâi ediţie a Festivalului „George Enescu”, desfăşurat la Ateneu.
În 1976, Simone Signoret a publicat un volum de amintiri intitulat Nici nostalgia nu mai e ce-a fost, în care consacră câteva pasaje călătoriei sale şi a soţului ei la Bucureşti, unde a constatat că „ruşii nu erau iubiţi aici, nici la Varşovia”. Actriţa are o întâlnire cu Constanţa Crăciun, însărcinarea acesteia echivalând cu aceea de ministru al culturii, care îi lasă o impresie foarte bună, ceea ce nu trebuie să surprindă, de îndată ce Maria Tănase o copleşea cu superlative când venea vorba despre ea.
La Bucureşti, Simone Signoret şi Yves Montand s-au interesat de soarta Anei Pauker, care, spune actriţa în cartea sa, „avea mulţi prieteni la Paris”. Unul dintre aceştia putea fi Maurice Thorez, conducătorul Partidului Comunist Francez în epocă, cu care Ana Pauker fusese colegă, pe când se găsea la Moscova, în Comitetul Executiv al Cominternului, dirijat de Stalin, care ulterior o descăunase din toate posturile, preferându-i-l pe Dej. Perechea de artişti francezi ar fi dorit s-o întâlnească, însă a trebuit să se mulţumească cu asigurarea că este sănătoasă şi îmbătrâneşte liniştit.
Probabil că nu li s-a spus că Ana Pauker fusese arestată şi anchetată de Securitate în perioada 20 februarie – 20 aprilie 1953 şi că numai moartea lui Stalin făcuse să-i fie redată libertatea. La data la care cei doi actori se interesau de soarta ei, Ana Pauker fusese exclusă din Partidul Muncitoresc Român, în 1954, ocupaţia sa fiind aceea de „traducător şi revizor la Editura Politică, în regim de lucru la domiciliu şi fără drept de semnătură”.
Recomandările noastre
