Întemeietorul este domnitorul Țării Românești Scarlat Ghica. Zidirea bisericii a început în 1766, an în care vodă își dă obsteșcul sfârșit.

Fiul și următorul la tron, Alexandru Scarlat Ghica, socotește o sfântă datorie a sa de a termina biserica începută de părintele său.

O termină în 30 septembrie 1768, iar după obiceiul timpului, ca să fie întărită cu toate formele tradiției, o închină Sfântului Spiridon al Trapezundei, făcătorul de minuni, și Sfântului Visarion al Larisei.

A fost sfințită de către mitropolitul Ungrovlahiei, Grigorie al II-lea.

Anterior acestui moment, prin Testamentul celui de-al doilea ctitor al bisericii, Alexandru Scarlat Ghica, semnat în data 5 iulie 1768, s-a acordat bisericii statutul de „mănăstire domnească de țară slobodă”, având conducere independentă și fiind înzestrată „cu acareturi, moșii și venituri”, sporite în anii următori prin daniile altor binefăcători.

Tot din Testamentul lui Alexandru I Ghica reiese că el a întocmit o epitropie compusă din: Mitropolitul Ungrovlahiei, marele vistier (ministrul de finanțe) și marele postelnic (ministrul de externe), care să administreze averea bisericii.

Calitatea de epitrop a fost dată spătarului Dumitrache Ghica, fiind rudă de sânge și un apropiat al domnitorului.

De aceea, edificiul nou ctitorit a fost numit de către bucureșteni și „Mănăstirea Banului Mare”, adică mănăstirea marelui boier (ban) Dumitrache Ghica.

O altă denumire dată bisericii de oamenii vremii era „Biserica Ghiculeșcilor din lăturea Bucureștilor”, întrucât atât biserica construită de familia domnitoare, cât și mahalaua Sfântul Spiridon nu făceau parte din oraș la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Potrivit lui Vasile Alexandrescu Urechea, la începutul secolului al XIX-lea era socotită printre marile mănăstiri ale țării, iar Dionisie Fotino o numea în Istoria Generală a Daciei „mare mănăstire domnească”.

Zestre pentru nouă fete sărace

Întemeietorii i-au lăsat bisericii multe bunuri, moșii, vămi, taxe etc., cu obligația ca nimeni să nu caute vreodată să le înstrăineze și să fie administrate cu băgare de seamă și frica lui Dumnezeu.

Aceste bunuri, prin grija purtată de epitropia bisericii, au fost recunoscute și întărite de domnitorii care au urmat la tronul Țării.

În actul de fundație s-a pus obligația ca din veniturile bisericii să se înzestreze anual un număr de nouă fete sărace.

În 1847, însă, printr-un afiș domnesc, s-a hotărât ca înzestrarea să nu se mai facă, iar epitropia să dea o subvenție fixă de 24.000 lei anual pentru întreținerea unui pension de fete sărmane, vărsând suma în casa Eforiei Școalelor.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric