Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Unul dintre cele mai importante semnale transmise de Hegseth la IISS Shangri-La Dialogue a fost recalibrarea relației cu Beijingul. Competiția cu China nu mai este prezentată ca o ciocnire apocaliptică între democrație și autoritarism. Washingtonul a abandonat această narațiune care pare să fi obosit ambele capitale. Astăzi, problema este abordată strict în termenii realismului clasic: echilibru strategic, descurajare eficientă și o distribuție stabilă a puterii militare în Indo-Pacific.
Competiția cu China: Echilibru de putere, nu război
Relațiile directe dintre SUA și China sunt descrise ca fiind mai bune și mai stabile decât în trecut, o aluzie transparentă la abordarea directă, de tip business, promovată de Donald Trump, în timpul vizitei la Beijing. Totuși, această destindere controlată la nivel înalt vine cu o condiție dură pentru aliații regionali: obligația de a-și consolida masiv propriile capacități militare. America nu va lupta în locul nimănui doar pentru a menține un status-quo pe care aliații săi refuză să-l finanțeze.
Logica forței și nota de plată geopolitică
Diplomația fără forță militară este ca o fanfară fără instrumente. Hegseth a fost extrem de clar: diplomația americană va fi susținută de o forță militară formidabilă - cea mai importantă din lume, cum o califică adeseori ,,șeful’’ Trump - însă această forță trebuie distribuită, inclusiv din punct de vedere financiar, între toți membrii rețelei de securitate. În mod specific, s-a vehiculat așteptarea ca aliații din Asia să țintească pragul de 3,5% din PIB pentru apărare.
Asiaticii înțeleg: State precum Japonia, Coreea de Sud sau Australia accelerează înarmarea și își asumă costurile, conștiente că securitatea costă.
Europenii încă speră la o minune: În timp ce în Pacific se vorbește serios despre 3,5% din PIB, în Europa multe state încă se chinuie, prin artificii contabile, să depășească pragul istoric de 2%, deși la Haga au fost de acord cu cererea - amenințătoare, este drept - a lui Trump.
Adolescentul leneș european
În realitate, pe fondul seriei de crize generată de cele două conflicte majore, europenii privesc bugetul apărării ca pe o pedeapsă administrativă, nu ca pe o investiție în propria supraviețuire. Rezistența lor la sugestiile repetate și din ce în ce mai iritate ale Washingtonului seamănă cu cea a unui adolescent leneș care refuză să se angajeze, deși statul i-a tăiat deja alocația iar părinții nu-l mai pot finanța. Între timp, a făcut și niște datorii. Fără nicio aluzie ... dâmbovițeană.
Absența Taiwanului și misterul „primului lanț de insule”
Un detaliu extrem de sofisticat din discursul lui Hegseth a fost omisiunea completă a Taiwanului din textul pregătit, dublată însă de menționarea explicită a „primului lanț de insule”, despre care am mai scris la începutul acestui an. În Strategia de Securitate Națională (NSS), lansată la sfârșitul lui 2025 de administrația Donald Trump, expresia „primul lanț de insule” (First Island Chain) reprezintă o barieră geografică și geopolitică fundamentală pentru îndiguirea și descurajarea expansiunii militare a Chinei în Oceanul Pacific. Acest lanț pornește din insulele Japoniei, trece prin Taiwan și Filipine, ajungând până în Borneo (Indonezia), în apropierea Strâmtorii Malacca. Semnificația sa politică în doctrina actuală reflectă o redefinire tranzacțională și strategică a modului în care SUA își proiectează puterea în regiune. Să nu uităm că strâmtoarea menționată este o rută maritimă crucială pentru comerțul global, mai ales pentru schimburile comerciale externe ale Chinei.
Și asiaticii sunt sub presiune ...
Spre deosebire de fostele administrații - să le spunem ,,globale’’ - Strategia Trump folosește „primul lanț de insule” ca pe un argument pentru aplicarea principiului America First. Documentul din decembrie 2025 stipulează clar că armata SUA nu va securiza singură această linie. Statele din zonă - în principal Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și Filipine - sunt presate politic pe trei direcții:
- Să-și majoreze masiv bugetele de apărare.
- Să ofere armatei americane un acces extins la porturi și facilități militare
- Să își asume roluri operaționale de prim-plan în cadrul unei apărări colective regionale.
Un detaliu semnificativ: Întrebat ulterior de jurnaliști despre viitoarele vânzări de arme către Taipei, Secretarul de război a pasat elegant decizia finală către președintele Trump. Misiunea lui de ,,buzdugan’’ - vestitor de necazuri pentru unii și speranțe pentru alții - se încheiase ...
Din punct de vedere politic, noua viziune este extrem de pragmatică. În loc să se axeze strict pe protejarea democratică sau ideologică a Taiwanului ca entitate izolată, strategia încadrează insula ca fiind centrul vital al primului lanț de insule. Argumentul este strict economic și de securitate națională: dacă o putere ostilă (China) preia Taiwanul, va dobândi acces la al doilea lanț de insule – în realitate, sunt trei lanțuri, al treilea oprindu-se în insulele Hawaii - va putea impune o „taxă de tranzit” pe rutele comerciale globale și va amenința direct interesele economice ale Statelor Unite.
O schimbare de strategie greu de înțeles pentru europeni
De ce această mutare strategică? Răspunsul rezidă în trecerea de la retorica provocatoare la descurajarea structurală. Taiwanul, ca entitate politică, poate deveni un element de negociere sau un subiect prea sensibil în dialogul direct cu Beijingul. În schimb, „primul lanț de insule” reprezintă o realitate geografică și militară brută, definită de decenii ca atare. Concentrarea pe această linie defensivă arată că SUA investesc în infrastructura de blocare a expansiunii chineze, preferând geopolitica spațiului în locul angajamentelor nominale ideologice. Este o lecție subtilă de șah geopolitic pe care europenii, obișnuiți cu declarații zgomotoase de atașament, probabil încă încearcă să o decodifice.
Elbridge Colby, un nou Kissinger?
Sincer vorbind, nu mă așteptam la atâta subtilitate din partea lui Trump, nici chiar ajutat de Hegseth. Doar că acolo mai e și ,,comisarul’’ … Colby - nepotul unui celebru director al CIA – un ,,mini-creator’’ de destine pentru proiecția de putere a Americii în lumea de astăzi. Mini … deocamdată.
Cei mai bătrâni au înțeles că este vorba de resuscitarea unei mai vechi doctrine a Washingtonului - Doctrina Nixon (Guam) – elaborată de singurul președinte demisionar, în anii ‘70. La originea ei era ,,marele’’ Kissinger. Era perioada când America se apropia de China – cu Henry Kissinger pe post de sol vizionar – intuind că Marele Dragon nu va ezita să emită pretenții, în cîteva zeci de ani. Și iată că le emite...
Concluzii: Ghid de supraviețuire în „Era Trump” și dincolo de ea
Pete Hegseth a deschis o nouă fereastră conceptuală în teoria alianțelor internaționale, valabilă atât pentru „era Trump”, cât și pentru perioada care îi va urma. Paradigma s-a schimbat definitiv: Convergența valorilor a fost oficial înlocuită de convergența intereselor.
Logica strategiei dure prevalează total asupra logicii de tip politically correct, în sens geopolitic.
Europa se află într-un moment critic de claritate silită. Modelul în care Bruxelles-ul emitea judecăți morale globale în timp ce Pentagonul asigura paza la frontiera cu probleme a expirat oficial. ,,Tătarii’’ lui Dino Buzzati - pe care i-am tot pomenit în textele mele - au ieșit din zona de ficțiune.
Mesajul de la Singapore este un ultimatum politicos, dar ferm: europenii trebuie să audă, să înțeleagă și, mai ales, să se conformeze. În noua lume a realismului tranzacțional, cine nu are „skin in the game” (implicație directă și costuri asumate) riscă să descopere că umbrela de securitate americană se închide exact când începe furtuna.
Recomandările noastre
