În măsura în care rezultatele au atras vreun pic de atenție, ea a luat în principal forma unui căscat în cunoștință de cauză. Motivele pentru care un al treilea partid nu poate – cel mai probabil – câștiga un scrutin în SUA sunt arhicunoscute.

Câteva dintre ele: Sistemul electoral, cu votul la care primul clasat câștigă tot și cu Colegiul Electoral care amplifică mandatele, e conceput pentru a produce un duopol politic. Doar pentru că oamenii pretind că își doresc un al treilea partid nu înseamnă și că toți și-l doresc pe același: alegătorii cu simpatii libertariene își doresc un partid al pieței libere, ecologiștii își doresc unul verde, adepții lui Trump un partid al lui Trump – dar nici una dintre categorii nu-și dorește ca și celelalte să fie incluse în terțul ei partid imaginar.

În acele momente în care un partid terț chiar a avut cât de cât influență în SUA, succesul lui a fost clădit cel mai frecvent pe baza unei susțineri regionale (Strom Thurmond în 1948, George Wallace în 1968), a unei personalități puternice (Teddy Roosevelt în 1912, Ross Perot în 1992) sau a beneficiat de un vot de protest (John Anderson în 1980, Ralph Nader în 2000) și mai puțin pe baza unor mișcări ori coaliții la nivel național.

Și așa mai departe. Dar de data aceasta trei lucruri sunt diferite.

În primul rând, republicanii și democrații au o imagine slabă. Declinul partidelor e o poveste veche. Dar în 2016 Partidul Republican (GOP) s-a prăbușit, confruntat cu echivalentul unei acaparări ostile. Democrații sunt mai puțin vulnerabili, ajutați de poziționarea politică abilă a lui Joe Biden, care combină politicile de stânga cu retorica de centru. Însă faptul că liderul majorității din Senat se teme de o membră a Congresului din Bronx, aflată abia la al doilea mandat, spune și el multe despre slăbiciunea internă a establishment-ului Partidului Democrat.

În al doilea rând, cei care par acum a-și dori cel mai mult un al treilea partid se situează la extrema politică. Concluzia remarcabilă, deși nu și surprinzătoare, a sondajului Gallup este aceea că sprijinul pentru un al treilea partid în rândul republicanilor a efectuat un salt de 23% după înfrângerea lui Donald Trump și declarațiile lui despre înființarea unui nou partid. Posibilitatea unei scindări în toată regula a GOP în 2024 este evidentă.

În al treilea rând, teritoriul neglijat al politicii americane nu mai este acum cel de la periferia iliberală. Acum e vorba de centrul liberal. Este locul în care se mai află încă, temperamental și moral, majoritatea americanilor sau la care ei s-ar întoarce dacă li s-a oferi ocazia.

Eu prin „liberal” nu înțeleg un adept al programelor sociale impuse de un stat excesiv de puternic. Mă refer la perceptele și spiritul democrației liberale. La respectul pentru rezultatul electoral, statul de drept, libertatea exprimării și principiul prezumției de nevinovăție (atât în instanțele judiciare cât și în cea a opiniei publice). La respectul pentru piața liberă, susținută de legi de bun simț și dotată cu amortizorul asistenței sociale. La respectul pentru autonomia personală, dar cuplat cu scepticismul față de politica identitară. La un angajament în privința egalității de șanse, iar nu a „echității” rezultatelor. La o credință bine întemeiată în beneficiile imigrației, liberului schimb, noilor tehnologii, noilor idei și ale experimentelor de trai. La loialitatea față de idealurile și interesele comune ale lumii libere în fața dictatorilor și demagogilor.

Toate cele de mai sus constituiau cândva numitorul comun al politicii americane, identificabil la Ronald Reagan și la cei doi Bush tot atât de ușor ca și la Barack Obama și la cuplul Clinton. Dezbaterile care învrăjbeau odinioară partidele – cât de puternic ar trebui să fie guvernul, mecanisme comerciale – echivalau cu niște ciorovăieli parohiale în cadrul unei confesiuni liberale general împărtășite. Acea credință a fost cea care a stabilizat America în fața unor provocări interne și globale venite deopotrivă de la extrema dreaptă și cea stângă.

Însă acum demarcația fundamentală în politică nu mai este între liberali și conservatori, în înțelesul pe care obișnuiau cândva să-l aibă acești termeni. E între liberali și iliberali.

Exemple tipice ale iliberalismului de dreapta sunt unii precum Stephen Miller în privința imigrației, Steve Bannon pe tema comerțului, Josh Hawley în sfera electorală sau Marjorie Taylor Greene când vine vorba de orice fel de teorie conspirativă smintită și bigotă. E de departe cea mai periculoasă formă de iliberalism contemporană, întrucât a demonstrat deja că e capabilă să câștige alegeri și, atunci când le pierde, să le submineze.

Dar mai există și iliberalismul stângii, exemplificat de excesele mișcării MeToo care au distrus vieți de oameni, de antisemitismul unora dintre conducătoarele Marșului Femeilor, de pedagogia „anti-rasistă” care-i prezintă pe oamenii ce nu aderă la viziunea ei maniheistă despre lume drept presupuși rasiști și de anularea de cariere, contracte editoriale, discursuri și opinii dizidente în locuri precum Slate și alte publicații chipurile liberale. Orice om de stânga care nu a sesizat acest climat de frică ce a cuprins acum instituțiile liberale trebuie să privească în jur cu mai multă atenție.

Noul iliberalism e înspăimântător. Dar ar putea fi și productiv. Oricine a fost deja mușcat de el, indiferent că e de stânga sau dreapta, redescoperă acum cât de ospitalieră era vechea credință liberală, cât de triviale îi erau de fapt diferendele și cât de mult ar putea totuși avea ei în comun – inclusiv inamici comuni – cu oameni pe care-i considerau cândva adversari ideologici.

Dar acesta nu e un partid politic, nu încă. Ar putea fi totuși sămânța unui partid. America are nevoie de un Partid Liberal care să reprezinte ceea ce obișnuiam noi a fi cândva și ceea ce avem nevoie cu disperare să devenim din nou. (Rador)

https://www.nytimes.com/2021/03/15/opinion/us-third-party-liberals.html