Nu mai era demult tânăr, dar femeile încă se agățau disperate de umerii lui puternici, când le cuprindea pe după mijloc, cum îi era obiceiul. Bărbații se uitau la el ca dracu la popă, dar omul nostru, conștient de farmecul lui, se simțea stăpân cu drepturi nelimitate.

 - Ia zii, nea Ioane, ce le faci de toate te vor?

Simțea că e de datoria lui să apere cinstea femeilor, așa că răspundea în vorbe puține și măsurate, de ziceai că scoate diamante ori de câte ori deschidea gura.

- Dragostea unei muieri e ca un colț de pâine – odată tăiat, nu se mai lipește la loc.

- Ce spui, bre, că nu pricep nimic. Ia, să-mi facă mie nevasta nazuri, că numai în pumni o țin.

- Ei, Vasile, uite de aia nu te iubește nevastă- ta! Pedepsește-o, învaț-o, dar la urmă spune-i și o vorbă bună. Dă-i ce-și dorește, fii bărbat.

- Nea Ioane, dacă n-o bat, mă plictisesc.

- Tu ești și prost, mă Vasile. Degeaba faci umbră pământului.

Nea Ion era dogar de când se știa. N-avea carte multă, dar îi plăcea să citească romane de dragoste și, cu două-trei vorbe împrumutate, scotea din minți nevestele obosite și abandonate.

Învățase prea bine că rănile sufletului se vindecă numai cu dragostea trupului și făcea treburi atât de rușinoase, de-ți venea să scoți icoanele din casă.

- Ioane, ce-mi faci? Că nu mă mai primește popa de câte păcate am adunat cu tine.

- Femeie ai timp după să te căiești. Dă-le pace gândurilor negre și lasă-mă să te iubesc cum trebuie.

Și uite-așa le zăpăcea pe toate, după care le părăsea în lacrimi fără reproș, după dezmățul neînfrânat.

- Vii și mâine, Ioane?

Minciuna e întotdeauna mai frumoasă decât adevărul, așa că le amăgea de fiecare dată, lasându-le durdulii și satisfăcute să-și aștepte bărbații. La țară femeile nu prea știu ce-i aia dragoste. Trăiau într-o monotonie exasperantă, crescându-și copiii, îngrijind de gospodărie și îndurând, zilnic, păruiala casnică.

Bărbatul, în cele mai multe cazuri, se îmbăta ieftin, după care pornea spre casă cu gânduri otrăvite. Mânca fără foame, își înjura sau își bătea nevasta după caz, apoi o poseda sălbatic sau bleg, cu gura înfiptă în beregata sau în ceafa nefericitei. După care își trăgea pantalonii, acoperind totul sub o pătură ce duhnea a băutură și sex, sforăind ca un porc și dormind un somn fără vise.

Uneori , din lucrul ăsta făcut în silă ieșeau plozi nedoriți ce aveau să îngroașe rândurile nefericiților ce nu vor ști, vreodată, iubirea.

Îmbrăcată în trențe și vânătă de plâns, Ana a ieșit în poartă să-l primească pe nea Ion. Mergea agale, ca o femeie cochetă, dar numai sufletul ei știa de durerile și oasele rupte cu care se învățase să trăiască. Avea un bărbat care o bătea fără milă și o storcea de vlagă ca pe vită.

Ana, biata de ea, avea un suflet de fluture – murea la sfârșitul fiecărei zile, pentru ca dimineața să renască așteptând, în liniște, sfârșitul ce devenise atât de previzibil. Pierduse trei sarcini din pricina unor pumni bine plasați în pântecul ce purta o viață nedorită. Dar n-avea pe nimeni la care să se plângă, iar ochii ei, decolorați de atâta plâns, se obișnuiseră să privească numai în pământ.

- Sărut mâna, domniță. A salutat politicos nea Ion.

- Bună ziua. Butoaiele sunt în spate, în magazie.

- Nu știu dacă știi, dar eu nu lucrez singur. I-a răspuns bărbatul plin de îndrăzneală. Îi musai să stai cu mine până termin, și a atins-o usor pe păr.

Femeia a tresărit îngrozită și, cu sufletul ghemuit de frică, a fugit în casă. Nea Ion s-a așezat pe prispa casei și și-a aprins o țigară, gândind că dalele de piatră sunt mai puțin reci decât această femeie despre care nu știa mare lucru.

Două ore a așteptat nemișcat. Se făcea timpul ca bărbatu-său să vină acasă, iar Ana nu pricepea de ce dogarul nu-și făcea treaba. Cu inima în dinți, s-a hotărât să-l înfrunte și să-l însoțească în magazia cu butoaie. E bătrân, își spunea, n-are ce să se întâmple. Patru ore Ion a lucrat necontenit. Nici nu se sinchisea s-o privească, dar, cu coada ochiului, îi studia orice mișcare. Frumoasă femeie, își spunea în gând, dar cam slabă. Totuși, ar fi păcat să o ratez.

- Gata, cucoană, am terminat pentru azi. Ne vedem mâine. Și a plecat ridicându-și ușor pălăria.

Pentru Ana a urmat o noapte cu mai puțină bătaie: doar două palme ce i-au smuls un cercel și câteva picături de sânge, din cauza unei ciorbe prea acre.

A doua zi, nea Ion a apărut în poartă exact când bărbatul Anei pleca la muncă.

- Să trăiești, nea Ioane. Dacă te supără cu ceva, să-mi spui.

Ana a părut în magazie proaspătă și suavă: nicicând nu cunoscuse un bărbat care să n-o lovească după primele cuvinte.

- Câți ai tu, Ană? o întrebă într-o doară dogarul.

- 30. Da mata câți ai ?

Cum naiba să-i spună 68? Ar fi pus-o pe fugă. Mai bine să-i arate el ce poate și pe urmă mai stăm de vorbă. Ana părea că așteaptă, caută, dorește și vrea să descopere. Era un amestec ciudat de tandrețe, tristețe și nerăbdare. Nea Ion, ușor confuz, nu-i înțelegea atitudinea, cel mult o ghicea. Nu știa nimic de ea, dar spera totul. Cu o nerăbdare lacomă a trântit-o într-un colț. Trupul lui șovăielnic și imperfect părea să se împotrivească plăcerilor pe care mintea să străduia să le închipuie.

Ana avea o bucurie naivă, dar nu era nimic rafinat ori feminin în gesturile ei. Ba se arunca în brațele lui, ba se acoperea ca o fecioară rușinoasă, respingându-l.

El, care știa totul, simțea că nu-i va putea face față acestei femei. Dintr- o dată, cei 68 de ani păreau să-l apese și să-l înmoaie. Bătrânețea venea pe negândite și neputința punea stăpânire pe bărbăția lui. Iar Ana era atât de tânără și de nepăsătoare... Cu pielea ei albă și privirea de milă batjocoritoare.

- Ești bun de nimic. Și s-a ridicat brusc, scuturându-se ca un câine tăvălit.

I-a aruncat o ultimă privire și a părăsit magazia înjurându-l și blestemându-și zilele.

- Tot mai bine mi-e cu omul meu. Măcar e bărbat până capăt. Ano, vai de steaua ta, dacă ai crezut că unul ca Ion o să te facă să te simți femeie.

În timpul ăsta, lui Ion i se năruia universul bucată cu bucată. Și-a tras în grabă pantalonii și a fugit după Ana. Simțea cum îl îngheață frigul disperării. Era cu neputință. A prins-o pe femeie de părul de pe ceafă și i-a ridicat rochia. Lacom, neliniștit, gâfâind, a încercat ce nu reușise în magazie. Deși tremura de teamă, Ana râdea batjocoritor, strigându-i cu toată gura impotența.

Deși bărbăția îl părăsise, cu ultimele forțe a sugrumat-o. De rușine, de frică, de ciudă. Ana era moartă. Zăcea despuiată și rece lângă pat.

Bărbatu-său venise atât de beat că nici n-a băgat-o de seamă. S-a trezit spre ziuă, în țipete de muieri fricoase și cu mâinile încătușate. Tot satul știa că Ana a murit de mâna lui. La câte bătăi îndurase, sărmana...