Sursa foto: arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Pe scurt, bilanțul ultimelor proteste arată ca și cum am trăi cel mai urât vis. Franța: aproximativ 320.000 de participanți, dintre care circa 70.000 la Paris. cu confruntări violente în capitală și în alte orașe. Autoritățile au raportat peste 560 de arestări la nivel național.
Germania: proteste ale tinerilor în peste 30 de orașe, cu zeci de mii de participanți. Incidente violente la Frankfurt, Köln, Hamburg și Berlin. Vitrine sparte, magazine jefuite, cocktailuri Molotov și artificii aruncate spre poliție; poliția a folosit tunuri cu apă și spray iritant.
Portugalia: câteva mii de persoane au manifestat la Lisabona în principal împotriva crizei locuințelor. Olanda și Spania: forțe de ordine masive și măsuri preventive; la Haga nu s-au produs tulburări importante, iar la Barcelona poliția a împiedicat repetarea violențelor din weekendul anterior.
Imaginea generală: mobilizarea europeană a continuat, dar centrul de greutate a rămas Franța și Germania. Temele comune au fost costul vieții, locuințele, educația și nemulțumirea tinerilor față de perspectivele lor economice.
Dar sunt și vise frumoase, har Domnului…
Cel mai des îi visez pe Mircea Zaciu și pe George Banu. Zilele trecute, după un astfel de vis, am căutat printre fotografiile primite pe whazup. Așa am dat peste o povestire primită de la el - o pagină dintr-o carte fotografiată -, pe care am recitit-o cu plăcere.
Un turist aflat pe țărmul Danemarcei a încercat să intre în vorbă cu doi pescari. Le-a vorbit despre frumusețea zilei, le-a arătat vaporul care a trecut în larg, apoi o efemeridă care a zburat prin apropiere. Cei doi au rămas tăcuți, preocupați de plutele undițelor lor.
Turistul le-a explicat, aproape didactic, că efemeridele trăiesc numai douăzeci și patru de ore și că tocmai de aceea au primit acest nume. Atunci unul dintre pescari și-a scos pipa din gură, s-a întors puțin spre el și a spus doar atât:
„Ei, măcar a prins vreme bună.”
Era, desigur un semn. Visul, povestirea, totul, merita mai mult decît un vis, un gînd fugar, și amintirea…
M-am gândit că exact așa s-a întâmplat și cu generația noastră. Am prins vreme bună.
Deși lumea în care am crescut noi, n-a a fost mai ușoară. Nici mai multe lucruri n-am avut Am avut, de fapt, mult mai puține. Am cunoscut lipsuri, interdicții, frici, prostie, nedreptăți și compromisuri. Dar, înăuntrul tuturor acestora, am prins o copilărie în care timpul a avut răbdare cu noi, o adolescență în care am descoperit lumea fără să ne-o explice cineva înainte și o tinerețe în care oamenii au însemnat mai mult decât aparențele lor.
Am prins copilăria înainte ca ea să fi încăput într-un ecran. Am avut străzi, curți, maidane, biciclete, genunchi juliți, veri care au părut nesfârșite și seri în care întoarcerea acasă a fost anunțată de vocea mamei de la fereastră, nu de un mesaj pe telefon. Prietenii au venit până la ușă și au strigat de jos. Ne-am certat față în față și ne-am împăcat tot așa. Ne-am plictisit, iar din plictiseala aceea s-au născut jocuri, povești și lumi întregi. Nimeni nu ne-a organizat fiecare minut și nimeni nu ne-a explicat cum trebuie să fim fericiți.
Am prins apoi adolescența cu nerăbdarea ei adevărată. Am așteptat cărți, discuri, filme, scrisori și întâlniri. Am așteptat un telefon care poate a venit sau poate n-a venit. Am cunoscut sentimentul, aproape dispărut astăzi, că nu poți avea totul imediat. Dorința a avut timp să crească, curiozitatea a avut timp să se transforme în pasiune, iar oamenii au avut timp să devină importanți înainte să devină înlocuibili.
Am prins și tinerețea într-o lume în care libertatea a avut încă gustul descoperirii. Am călătorit mai greu, am comunicat mai greu, am aflat lucrurile mai încet, dar fiecare lucru câștigat a avut greutate. O carte găsită după luni de căutare a valorat mai mult decât o mie de titluri disponibile într-o secundă.
O fotografie făcută cu un Practika și apoi în laborator, cu revelator, fixator sub Krokus 4 pe hârtie bromură contrast/raster BC-111 a păstrat o amintire, nu a încercat să producă una. O întâlnire a însemnat să fii acolo, nu să dovedești altora că ai fost acolo.
Și da, cred că oamenii au fost mai buni.
Nu mai inteligenți, nu mai virtuoși și, cu siguranță, nu lipsiți de slăbiciuni. Dar au fost mai disponibili unii pentru ceilalți. Au avut timp să asculte. Au avut răbdarea unei conversații care nu trebuia să ducă nicăieri. Au trecut pe la tine fără să anunțe cu trei zile înainte și au stat la masă ore întregi. Au avut prieteni pe care nu i-au ales după utilitate, poziție sau prestigiu. Un prieten a fost pur și simplu un prieten, nu un „contact”, nu o oportunitate, nu o piesă dintr-o rețea. Am stat cu el pentru că ne-a plăcut să stăm cu el. Atât.
Cred cu tărie că aceasta a fost una dintre marile libertăți ale tinereții noastre: inutilitatea frumoasă a lucrurilor importante.
Astăzi aproape totul trebuie să servească la ceva. O călătorie trebuie fotografiată, o masă trebuie arătată, o carte trebuie recomandată, o întâlnire trebuie consemnată. Parcă nu mai este suficient să trăiești ceva. Trebuie să existe și dovada că ai trăit.
Noi am avut privilegiul lucrurilor fără martori. Am iubit fără public, am suferit fără să anunțăm și am fost ridicoli fără ca ridicolul nostru să rămână undeva, arhivat pentru totdeauna. Am făcut greșeli care au dispărut odată cu ziua în care le-am făcut și am spus prostii pe care vântul le-a luat. Am avut dreptul să uităm și, mai ales, dreptul să fim uitați.
Abia acum înțeleg ce libertate enormă a fost aceasta.
Am prins și o vreme în care intimitatea a avut încă valoare. Nu tot ce s-a întâmplat în casă a trebuit scos în stradă, nu fiecare emoție a trebuit povestită și nu fiecare rană a trebuit expusă. Oamenii au păstrat lucruri pentru ei nu neapărat pentru că au fost mai reci, ci pentru că au știut că există experiențe care își pierd ceva din adevăr atunci când sunt puse în vitrină.
Am prins și conversația, aceea care a început fără scop și s-a terminat fără concluzie, orele petrecute în jurul unei mese, într-o bucătărie, într-o cafenea în care se fuma mult, în care nimeni n-a verificat la fiecare câteva minute dacă undeva, în altă parte, se întâmplă ceva mai interesant. Când cineva ne-a vorbit, l-am privit.
Când cineva ne-a povestit o întâmplare, am ascultat-o până la capăt. Uneori ne-am plictisit, desigur, dar n-am avut în buzunar o lume întreagă în care să ne refugiem la fiecare secundă de plictiseală. Am rămas lângă oameni suficient de mult încât să descoperim că, uneori, lucrurile interesante au venit abia după ce a trecut partea neinteresantă.
Oamenii au fost mai buni tocmai pentru că au avut mai mult timp unii pentru ceilalți. Bunătatea are nevoie de timp. Ca să observi că cineva este trist trebuie să-l privești, ca să înțelegi că cineva are nevoie de tine trebuie să-l asculți, iar ca să ierți trebuie să lași timpul să lucreze.
Lumea de astăzi tocmai timpul acesta pare să nu-l mai aibă.
Totul este urgent, totul trebuie răspuns, judecat și comentat imediat. Oamenii au ajuns să fie verdicte unii pentru ceilalți. O frază, un gest sau o greșeală au devenit suficiente pentru o condamnare definitivă. Noi am avut norocul să creștem într-o lume ceva mai înceată, iar această încetineală ne-a permis să ne schimbăm. Am putut fi proști la douăzeci de ani fără ca prostia de atunci să ne urmărească toată viața. Am putut avea opinii pe care mai târziu le-am abandonat. Am putut deveni alți oameni fără ca cineva să scoată dintr-o arhivă o propoziție spusă cu treizeci de ani înainte.
Am avut dreptul la devenire.
Lumea noastră a fost făcută mai ales din amintiri. Lumea de azi este făcută tot mai mult din înregistrări. Or amintirea a fost mai blândă. A șters marginile, a amestecat lumina cu umbra, a lăsat unele lucruri să dispară și le-a salvat pe altele fără ca noi să știm de ce. Înregistrarea nu uită și, tocmai pentru că nu uită, nu iartă cu aceeași ușurință.
De aceea îmi amintesc cu atâta tandrețe oamenii de atunci. Nu pentru că au fost perfecți. N-au fost, deloc. Dar memoria i-a păstrat așa cum marea păstrează pietrele pe care le-a șlefuit multă vreme: fără asperitățile cele mai ascuțite.
Au fost părinții noștri, profesorii noștri, vecinii, prietenii, oamenii întâlniți întâmplător. Unii au dispărut fără să lase în urma lor nici măcar o fotografie bună, dar au rămas în noi printr-o vorbă, un gest, o după-amiază, o masă la care am stat împreună. Au existat oameni care n-au avut nevoie să fie cunoscuți de mii de persoane pentru a conta enorm pentru câteva.
Cred din ce în ce mai tare că aceasta a fost adevărata noastră bogăție.
Am avut puțin și, de multe ori, ne-a ajuns. Am știut mai puține lucruri și poate că am încercat să le înțelegem mai bine. Am cunoscut mai puțini oameni și poate că i-am cunoscut mai adânc. Am văzut mai puține locuri și poate că ne-am amintit mai mult de ele.
Și aici, cred, începe povestea cealaltă, cea a unei generații care trăiește aproape în oglindă cu noi.
M-a surprins, nu demult, felul în care niște tineri și-au trimis unul altuia un singur cuvânt: „happy”. Nu mi-a rămas în minte cuvântul în sine, cât nevoia de a-l spune, de a-l trimite, de a-l așeza între ei ca pe o confirmare. Happy. Sunt fericit. Ești fericit. Suntem fericiți. Fericirea a primit parcă nevoie de un certificat de existență.
Când anume o fi fost acel moment, când am început să ne anunțăm fericirea? Bună întrebare…
Noi nu ne-am trimis „happy”. Nici n-am știut, de cele mai multe ori, că am fost fericiți în chiar clipa în care am fost. Fericirea noastră n-a venit cu o etichetă. A stat într-o după-amiază de vară, într-o țigară fumată cu un prieten, într-o fată pe care am așteptat-o la colțul unei străzi, într-un tren care a plecat undeva, într-o carte găsită întâmplător, într-o masă prea lungă la care nimeni nu s-a grăbit să plece. Am aflat uneori după douăzeci sau treizeci de ani că acolo fusese fericirea.
Cred că aceasta este diferența, numai că noi am recunoscut-o târziu. Ei par să simtă nevoia să o declare imediat.
Nu spun că tinerii de astăzi sunt incapabili de fericire. Ar fi nedrept și, mai ales, fals. Au bucuriile lor, iubirile lor, neliniștile lor și, probabil, o lume pe care noi n-o mai înțelegem în întregime, așa cum nici părinții noștri n-au înțeles-o pe a noastră. Dar mi se pare straniu că fericirea a devenit atât de des ceva ce trebuie transmis, afișat și confirmat de ceilalți.
Parcă bucuria nu mai este deplină până când nu a fost văzută.
Un tânăr ajunge într-un loc frumos și, înainte de a-l privi, îl fotografiază. Primește ceva și, înainte de a se bucura, îl arată. Iubește și simte nevoia să facă iubirea vizibilă. Este fericit și scrie „happy”, ca și cum fericirea însăși ar avea nevoie de martori pentru a deveni adevărată.
Noi am avut avantajul de a nu ști permanent ce fac ceilalți. N-am avut termen de comparație pentru fiecare masă, fiecare vacanță, fiecare iubire, fiecare succes. Nu ne-am trezit dimineața în fața fericirilor atent selecționate ale câtorva sute de oameni. Ne-am măsurat viața mai puțin cu viețile celorlalți și, poate tocmai de aceea, am avut mai puține motive să ni se pară insuficientă.
Astăzi, fericirea celuilalt intră în casă la orice oră. Este pe plajă, într-un restaurant, într-un avion, lângă un om frumos, într-o casă frumoasă, într-o viață care pare permanent mai bună decât a ta. Știi, desigur, că este o selecție, că din spatele imaginii au fost eliminate plictiseala, frica, singurătatea și zilele proaste. Dar comparația s-a produs deja.
Și atunci poate că „happy” nu mai este numai o declarație. Poate că a devenit și o apărare.
Sunt bine. Uite, sunt bine. Uitați-vă la mine: sunt fericit.
Noi am avut luxul de a nu trebui să demonstrăm nimănui asta.
Ne-a fost rău fără să creadă lumea că viața noastră a eșuat. Am căzut în genunchi, fără să ne fie rușine de asta. Am stat singuri fără să transformăm singurătatea într-o problemă de imagine. Și, mai ales, am avut zile obișnuite fără să simțim că le-am risipit.
Probabil că tocmai zilele acelea obișnuite au fost cele mai bune.
De aceea nu cred că nostalgia noastră s-a născut numai din vârstă. S-a născut și din comparație. Ne uităm în urmă și înțelegem abia acum cât de extraordinar a fost ceea ce atunci ni s-a părut firesc. Am avut părinți pe care i-am crezut eterni, prieteni despre care am crezut că vor rămâne lângă noi pentru totdeauna, veri despre care am crezut că nu se vor termina și orașe despre care am crezut că vor rămâne neschimbate. N-am știut că trăiam într-o fotografie care, încet, avea să se îngălbenească.
Am prins părinții încă tineri, am prins seri lungi, prietenii care n-au avut nevoie de fotografii, iubiri care au rămas numai ale celor care le-au trăit, conversații fără folos și oameni care au venit să ne vadă fără să aibă nimic de câștigat. Am prins orașele noastre înainte să devină altceva și timpul înainte să înceapă să alerge.
Și, mai ales, am prins fericirea înainte să trebuiască să-i spunem „happy”.
Am trăit-o fără să o recunoaștem și, poate tocmai de aceea, am trăit-o întreagă. N-a avut nevoie să fie trimisă nimănui, n-a avut nevoie de aprobări și nici de martori. A existat pur și simplu, ca ziua bună în care efemerida din poveste a avut norocul să zboare.
Desigur, memoria ne poate înșela. Fiecare generație și-a privit probabil tinerețea printr-o lumină mai caldă decât aceea în care s-a petrecut cu adevărat.
Se poate spune oate că noi ne-am construit propriul apus și i-am făcut culorile puțin mai frumoase. Nu vreau să transform lumea aceea într-un paradis, fiindcă n-a fost. Au existat oameni răi și atunci, așa cum există oameni buni astăzi. Am cunoscut frica, meschinăria, nedreptatea și nefericirea.
Dar, dincolo de toate acestea, am prins ceva ce mi se pare din ce în ce mai rar: o lume în care omul a avut încă nevoie de om și în care fericirea n-a trebuit să se fotografieze pe sine pentru a ști că există.
Efemerida din poveste a avut numai douăzeci și patru de ore și n-a știut nimic despre scurtimea vieții ei. A zburat printr-o zi frumoasă, iar turistul a compătimit-o pentru cât de puțin urma să trăiască.
Pescarul a înțeles însă lucrul esențial.
Nu contează numai cât durează ziua. Contează și ce fel de zi ai prins.
Iar noi, cu toate greșelile, neîmplinirile, iluziile și micile sau marile noastre înfrângeri, am avut acest noroc simplu și uriaș: am prins copilăria într-o zi bună, am prins adolescența într-o zi bună și am prins tinerețea într-o zi bună.
N-am știut atunci. N-am scris „happy”. Am trăit.
Iar acum, când ziua s-a dus destul de departe ca să-i putem vedea lumina, mesajul lui George Banu ar putea fi chiar acesta: putem spune și noi, fără să ne mai trebuiască altă explicație, că am prins vreme bună!
Recomandările noastre
