Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Deschizi televizorul dimineața, pentru a afla dacă negocierile pentru viitorul premier au ajuns la vreun rezultat. Ca de obicei, înainte de a afla ceva, am fost informat că trebuie să mă alarmez. Prompterista de serviciu a început aproape strigând. Nu anunța o invazie, nici o revoluție și nici măcar arestarea guvernului demis. Era vorba despre aceleași negocieri care durează de săptămâni, despre aceleași surse, aceleași calcule și aceleași ambiții.
Pe ecran se succedau politicieni, analiști, experți și foști experți. Toți vorbeau despre viitorul țării.
Și, pe măsură ce îi ascultam, aveam impresia că urmăresc nu construcția unei puteri, ci administrarea unei demolări. Miza nu părea să fie cine va conduce România, ci ce va mai rămâne din partidele care au construit-o în ultimele decenii.
M-am gândit atunci, inevitabil, la PNL. Nu la partidul real, cu defectele, compromisurile și mediocritățile sale, ci la ideea pe care pretinde că o reprezintă. Și m-am întrebat dacă nu asistăm la una dintre acele situații descrise de filosofii istoriei, când o instituție nu este înfrântă de adversari, ci de propriii săi administratori. Nu prin atac frontal, ci prin dizolvare lentă. Nu prin interdicție, ci prin anularea istoriei. I-am condamnat pe foștii băsiști din PNL, dar am greșit: dl. Alin Tișe, liberal fost P.D., s-a demonstrat mai liberal decât mulți. Președintele CJ Cluj a cerut PNL să voteze Guvernul Veștea, constatând amar:„Au devenit brusc niște fecioare ieșite din bordel”
În timp ce pe ecran se discutau ministere și formule de guvernare, am observat din nou ceva care mă irită de fiecare dată. Prezentatoarea care începuse jurnalul aproape țipând purta una dintre acele rochii fără mâneci devenite uniforma neoficială a televiziunilor de știri.
Nu am nimic împotriva femeilor. Nu am nimic împotriva vârstei.
Ar fi absurd, câtă vreme mă aflu și eu sub aceeași jurisdicție a timpului. Dar mă întreb adesea de ce televiziunea contemporană pare incapabilă să accepte demnitatea maturității. De ce femei care au trecut de mult de prima tinerețe și s-au îngrășat, sunt împinse să joace rolul unor femei care debordează de tinerețe. De ce trebuie să existe această expunere permanentă a umerilor, a brațelor, această simulare obositoare a prospețimii.
Citind cu ani în urmă cartea lui Jean-Claude Kaufmann, ”Trupuri de femei, priviri de bărbați. Sociologia sânilor goi”, am înțeles mai bine acest mecanism. Cartea nu este despre erotism, așa cum au crezut mulți după titlu, ci despre puterea privirii sociale. Despre felul în care oamenii ajung să se privească pe ei înșiși prin ochii celorlalți. Despre corpul care încetează să mai fie locuit și începe să fie administrat. Despre omul care nu se mai întreabă cine este, ci cum apare.
Probabil că de aceea aceste brațe goale mă irită mai mult decât ar trebui. Ele nu reprezintă feminitatea. Reprezintă supunerea. Nu sunt un semn al libertății, ci al obligației de a rămâne permanent în competiție cu propria tinerețe. Sunt uniforma unei epoci care nu mai știe să îmbătrânească.
Dar, nu doar prezentatoarea trăiește această dramă. Întreaga scenă politică o trăiește…
Și partidele au început să se privească prin ochii altora. Să nu mai întrebe cine sunt, ci cum ”apar”. Să nu mai caute ce reprezintă, ci ce imagine proiectează.
Din această perspectivă, vocea ridicată a jurnalului și neliniștea unui partid care pare dispus să se redefinească până la dispariție provin din aceeași maladie. O epocă în care relevanța a înlocuit identitatea, în care vizibilitatea contează mai mult decât continuitatea și în care orice tradiție trebuie sacrificată dacă împiedică adaptarea la moda zilei.
Mediocrul din mine privea ecranul și avea impresia că vede aceeași poveste repetată la două scări diferite. În studiou, femei fanate, care se luptă cu vârsta. În politică, partide care se luptă cu propria lor istorie. Unii încearcă să pară mai tineri decât sunt. Ceilalți încearcă să pară altceva decât au fost. Și unii, și ceilalți par convinși că supraviețuirea depinde de această metamorfoză.
Poate că au dreptate. Dar există și posibilitatea ca, într-o zi, după atâtea transformări, să nu mai rămână nimic recognoscibil. Nici femeia din oglindă. Nici partidul din siglă.
Uneori am impresia că asist la două drame paralele.
Pe ecranul politicii, un partid istoric pare dispus să renunțe la propria identitate pentru a rămâne relevant. Pe ecranul televiziunii, femei mature par dispuse să renunțe la propria vârstă pentru a rămâne vizibile. În ambele cazuri, mecanismul este același: teama de a nu dispărea.
Acesta este adevăratul spirit al epocii. Nu curajul de a deveni altceva, ci frica de a rămâne ceea ce ești. Frica de a îmbătrâni, frica de a părea demodat, frica de a apăra o tradiție, frica de a fi scos din lumină. De aceea știrile trebuie să țipe. De aceea prezentatorii trebuie să pară mereu energici. De aceea partidele trebuie să se reinventeze până la uitare.
Recunosc că scena, privită în ansamblu are și ceva comic. Nu tragic, nu măreț, nu istoric. Comic.
Președintele Dan îl nominalizează pe prim-vicepreședintele PNL pentru funcția de premier și, aproape instantaneu, încep să apară din toate colțurile comentatorii, profesorii universitari, artiștii, cântăreții, pseudo ziariștii, influencerii și alții ejusdem farinae, care până ieri explicau doct și definitiv că liberalii sunt o relicvă, o piedică, un accident al istoriei care trebuie absorbit, dizolvat sau pur și simplu șters prin fuziunea mântuitoare cu USR-ul neobăsisto-bolșevic.
Îi privesc și îmi amintesc de titlul unei cărți a lui Mihai Tatulici: ”Vin râmele”.
Autorul nu avea în minte această specie de apariții publice, dar imaginea îmi pare perfectă. După fiecare ploaie politică, după fiecare schimbare de vânt, după fiecare numire neașteptată, pământul începe să freamăte și apar râmele. Nu sunt rele. Nu sunt nici măcar periculoase. Sunt doar inevitabile. Trăiesc din umiditatea momentului și din descompunerea certitudinilor de ieri.
Ieri îl slăveau pe Bolojan ca pe ultimul administrator posibil al României. Alții îl vedeau pe Fritz ca pe începutul unei noi epoci. Unii desenau deja hărți electorale în care PNL devenea o anexă administrativă a USR, iar liberalismul românesc urma să fie depus, cu onoruri reduse, într-un muzeu al cadavrelor istorice. Astăzi, aceiași oameni își caută poziția printre noile realități, explicând că, de fapt, lucrurile sunt mai complexe, mai nuanțate, mai subtile decât păreau acum câteva săptămâni. Că dl. Veștea e cel mai rău om din România. Că Nicușor Dan e, și el, un fel de trădător.
Mă amuză mai ales viteza cu care se rescrie trecutul.
Aceasta este adevărata profesie a unei părți din ”comentariatul ”românesc: nu anticiparea viitorului, ci adaptarea retrospectivă. Nu ghicirea drumului, ci redesenarea hărții după ce drumul a fost deja parcurs.
Iar eu, mediocrul, care nu mă pricep deloc la analize politice, îi privesc cu o curiozitate aproape entomologică. Nu cu ură și nici cu indignare. La urma urmei, și eu am greșit de nenumărate ori. Diferența este că greșelile mele au rămas, în general, între pereții unei camere, într-un jurnal sau într-o conversație. Ale lor se petrec sub reflectoare și trebuie reciclate rapid pentru a putea supraviețui ciclului următoarei știri.
De aceea imaginea cu râmele rămâne atât de potrivită. Nu pentru că ar sugera răutate, ci pentru că exprimă perfect această ieșire simultană la suprafață, această agitație precipitată a unor ființe care simt că s-a schimbat vremea și că trebuie, încă o dată, să-și găsească locul în noul sol politic. Iar când îi văd explicând cu aceeași gravitate contrariul a ceea ce explicau ieri, nu mă cuprinde furia. Mă încearcă doar un zâmbet. Unul dintre acele zâmbete obosite pe care ți le lasă nu tragediile, ci farsele care se repetă prea des.
Privesc toate acestea cu o anumită tristețe.
Îmi amintesc de o vreme în care crainicii vorbeau încet și tocmai de aceea inspirau încredere. Îmi amintesc de oameni care nu încercau să pară mai tineri, ci mai competenți. De oameni care știau că autoritatea vine din experiență și că ridurile nu sunt o rușine, ci o biografie. Îmi amintesc și de un liberalism care nu avea nevoie să se explice prin alianțe conjuncturale și să se redefinească la fiecare ciclu electoral pentru a ști cine este.
Diferența dintre cele două lumi poate fi rezumată simplu. În lumea de ieri conta credibilitatea. În lumea de astăzi contează relevanța. Iar când relevanța devine mai importantă decât adevărul, omul începe să vorbească mai tare decât este nevoie și să încerce să pară mai tânăr decât este. Din acel moment, știrea se transformă în spectacol, vârsta într-un secret care trebuie ascuns, iar identitatea într-o povară de care trebuie să te eliberezi.
Nu știu dacă este un progres. Știu doar că, privind ecranul televizorului în această dimineață, în timp ce se negocia încă o dată viitorul guvern și poate viitorul unui partid istoric, am avut impresia că nu asist la prezentarea lumii, ci la efortul disperat al unor oameni și al unor instituții de a rămâne în lumină încă puțin…
Am ajuns să cred că marile tragedii nu se petrec atunci când pierdem ceva, ci atunci când uităm cine suntem.
Pierderile sunt vizibile. Le vedem. Le plângem. Le comemorăm. Există monumente pentru înfrângeri, fotografii pentru despărțiri și cimitire pentru morți. Uitarea este mai discretă. Ea nu produce zgomot. Se așază încet peste oameni, peste partide, peste instituții și peste epoci întregi, asemenea prafului care se depune pe o bibliotecă. În fiecare zi atât de puțin încât nimeni nu observă.
M-am gândit la toate acestea privind tensiunile din Partidul Național Liberal. Nu fiindcă aș considera partidul mai important decât este. Nici fiindcă aș avea iluzii despre politicieni. Vârsta și profesia m-au vindecat de mult de asemenea entuziasme.
Dar există uneori în istoria unui partid o dramă care depășește partidul însuși.
Privesc cu uimire cum oameni care se revendică de la Brătianu caută legitimare la urmașii politici ai lui Băsescu. Cum un partid născut din ideea libertății individuale pare fascinat de cercuri care privesc tradiția ca pe un inconvenient administrativ. Cum vechiul liberalism românesc este împins, încet și fără zgomot, către o lume care nu l-a iubit niciodată și nu l-a înțeles aproape deloc.
Nu știu dacă PNL va dispărea. Poate că nu.
Poate că va continua să existe încă multe decenii. Va avea sedii, organizații, primari, miniștri și congrese. Dar acesta nu este lucrul care mă preocupă. PNȚCD nu a murit atunci când a fost radiat electoral. Murise deja atunci când încetase să mai fie necesar. Când devenise doar o amintire care își purta singură coroana funerară.
Partidele mor de două ori.
Mai întâi în suflet. Abia apoi în statistici.
Există o frază a lui Maurice Blondel care mă urmărește de ani întregi: „Prin patimă vrem cu voință infinită nimicul.”
Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul merge și mai departe, spunând că omul preocupat obsesiv de nimic riscă să se zidească în nimic.
Mă întreb uneori dacă aceasta nu este și drama epocii noastre.
Nu că am devenit mai răi. Nu că am devenit mai proști. Ci fiindcă am început să confundăm mijloacele cu scopurile.
Vorbim despre eficiență și uităm sensul, despre proceduri și uităm adevărul, vorbim despre reformă și uităm omul, vorbim despre viitor și uităm memoria. În fiecare zi câte puțin.
Până când ajungem să locuim în propriile abstracțiuni.
Mi-am amintit de tabloul acela cu siluete suspendate, prinse în fire invizibile. Fiecare pare liberă și totuși niciuna nu se poate desprinde. Fiecare privește în altă direcție și totuși toate rămân captive aceluiași centru.
Poate că așa suntem și noi, prizonieri ai propriilor noastre povești.
Cu vârsta am descoperit că oamenii nu trăiesc atât în realitate, cât în interpretările lor despre realitate. Unii locuiesc în resentimente. Alții în nostalgii. Alții în ambiții. Alții în frici. Își construiesc încet încăperi interioare și ajung să le confunde cu lumea. La început este doar o idee, apoi o convingere, apoi o identitate, apoi un zid.
Sfântul Augustin scria că omul devine pentru sine însuși o mare problemă. Când eram tânăr, credeam că problema este lumea. Astăzi cred că sf. Augustin avea dreptate. Problema nu este lumea. Problema este oglinda, felul în care alegem să vedem lumea. Felul în care alegem să ne vedem pe noi înșine.
De aceea mă impresionează mai puțin marile minciuni publice decât micile minciuni personale. Cele pe care ni le spunem zilnic pentru a nu ne clătina. Cele care ne permit să credem că avem întotdeauna dreptate. Că suntem întotdeauna de partea bună a istoriei. Că adversarul este întotdeauna vinovat.
Acolo începe împietrirea.
Nu când încetezi să înveți, ci când încetezi să te îndoiești.
Cred că bătrânețea adevărată nu începe atunci când albește părul, ci atunci când omul nu mai poate spune: „s-ar putea să mă înșel”.
Nici eu nu sunt deloc imun la această boală. Îmi observ propriile nostalgii, propriile antipatii și propriile obsesii. Știu că și eu locuiesc în povești și că privesc lumea prin geamuri colorate…
Singura diferență este că încerc, din când în când, să deschid fereastra.
Nu pentru că ar fi sigur că afară se află adevărul.
Ci pentru că am început să bănuiesc faptul că adevărul nu locuiește niciodată într-o cameră închisă.
Iar nimicul despre care vorbeau Blondel și Sfântul Maxim nu este un abis spectaculos. Este o încăpere fără ferestre, în care omul ajunge să se simtă atât de confortabil încât uită că există ferestre și lumină.
Recomandările noastre
