În toată istoria asta, cei care sunt la navă, sunt mai mulțumiți. Într-un fel. Viața la bord și-a pierdut predictibilitatea contractuală, dar oamenii sunt pe covertă, timonerie sau la motoare și muncesc, în condițiile caracteristice perioadei. Dar muncesc. Plata e plată, ratele sunt rate, cu oarecare inconveniente, și viața merge înainte relativ normal. Asta pentru cei îmbarcați.

Pentru cei pe care pandemia i-a prins pe uscat, cu responsabilități financiare și, în general, de tot felul, impredictibilitatea contractuală pierdută este  foarte greu de depășit. Nu știi când pleci, dar știi când trebuie să plătești rata la bancă. Viața ți se duce-n cap.

Decizia schimburilor de echipaj e apanajul armatorilor. Unii le fac alții nu. Statistica e de partea celor care nu fac schimburi. Că ei sunt mai mulți. Schimburile de echipaj, în situația prezentă, generează un lanț întreg de vulnerabilități pe care armatorii și le asumă cu mare greutate, asta după ce încearcă din răsputeri să le evite. Asta presupune costuri enorme, imposibilități logistice, zboruri de linie blocate, destinații blocate, țări pe de-a-ntregul blocate. O imposibilitate logică.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE