Sărbătoarea Yom Kippur din acest an va marca aniversările a două dintre cele mai violente evenimente din istoria Israelului, evenimente care i-au marcat caracterul pentru ani buni. Se vor împlini 47 de ani de la izbucnirea Războiului de Yom Kippur și 20 de ani de la izbucnirea celei de-a doua Intifade. Ambele evenimente au luat Israelul prin surprindere, dar niciunul nu a surprins pe cineva.

Pe data de 28 septembrie 2000, Ariel Sharon a vizitat Templul Muntelui din Vechiul Ierusalim, iar butoiul cu pulbere a explodat. La o zi după aceea, un soldat al Forțelor de Apărare ale Israelului (IDF – numele oficial al armatei israeliene, n. red.) și șase palestinieni au fost uciși. În ziua următoare, asasinarea în Fâșia Gaza a lui Mohammed al-Dura, un copil în vârstă de 12 ani mort în timpul unui schimb de focuri, a fost surprinsă de aparatele de filmat. În zilele care au urmat, un ofițer al Poliției de Frontieră israeliene de origine druză, Madhat Yusuf, a fost lăsat să sângereze până a murit lângă mormântul lui Iosif din Nablus, iar doi rezerviști din cadrul IDF, Yosef Avrahami și Vadim Norzhich, au fost asasinați în Ramallah – și așa, demonul violentei rezistențe în fața ocupației și al marilor opresiuni a explodat, ieșind din sticlă.

Vor trece patru ani plini de morți înainte ca această puternică revoltă să fie stăvilită, apelându-se la o forță masivă, poate numai temporar, până la următoarea insurecție, deși în prezent nu se întrevăd la orizont niște semne vizibile.

Pentru Israel, cea de-a doua Intifadă a însemnat un coșmar plin de autobuze aruncate în aer și de atentatori sinucigași, ani întregi de orori și de teroare pentru cetățenii țării. Pentru palestinieni, au fost ani de represiune brutală, cu numeroase vărsări de sânge, cu asedii, cu închisoare, cu izolări, cu puncte de control, cu arestări în masă, dar și o luptă și niște sacrificii care nu au dus nicăieri.

La 20 de ani după aceea, situația lor s-a înrăutățit, devenind chiar mai disperată decât fusese în momentul izbucnirii Intifadei Al-Aqsa și fiind mai sumbră ca niciodată.Doar la Nakba, pe vremea calamităților din 1948, situația lor a fost mai grea și mai disperată ca acum. Dar nu a fost vorba despre un joc fără urmări. Niciun joc nu se termină fără urmări: sângele lor și al nostru nu a avut nicio importanță, sângele lor și al nostru a fost vărsat degeaba. Doar prețul plătit de ei a fost, ca întotdeauna, mult mai mare decât cel plătit de israelieni.

Potrivit datelor oferite de serviciul de securitate Shin Bet, începând din 28 septembrie 2000 și până în februarie 2005, s-au semnalat 138 de atentate sinucigașe și au fost omorâți 1.038 israelieni; potrivit datelor oferite de B’Tselem, o organizație pentru drepturile omului, au fost omorâți 3.189 de palestinieni. În plus, 4.100 de case palestiniene au fost demolate și au fost arestați aproximativ 6000 de palestinieni.

Israelul a început înăbușirea revoltei împușcând copii în cap, pe Templul Muntelui: Ala Badran, 12 ani, și-a pierdut un ochi; Mohammed Joda, 13 ani, a tras să moară sun terapie intensivă la Spitalul Makassed din Ierusalimul de Est; Majdi Maslamani, 15 ani, era deja mort și îngropat într-un cimitir din cartierul Beit Hanina, din Ierusalim. La aproximativ 10 zile de la izbucnirea Intifadei, fuseseră deja uciși 14 copii palestinieni. Asemenea cazuri nu prea apăreau în presa israeliană, care se ocupa aproape exclusiv de evrei, dintre care pe-atunci muriseră doar câțiva.

Tabăra de refugiați Al-Fawar, la sud de Nebron, era asediată în momentul când unul dintre locuitori, Samar al-Hodor, 18 ani, a fost împușcat mortal de soldați doar cu câteva ore înaintea nunții sale, programată în ziua aceea. Asta s-a întâmplat la două săptămâni după izbucnirea Intifadei. Al-Hodor a fost îngropat în costumul său de ginere pe care i-l cumpăraseră părinții. Asediul impus acestei tabere izolate a mai durat încă luni de zile. Treptat, drumurile din Cisiordania au fost blocate.

“Ați fărâmițat atâta Palestina, încât acum fiecare sat e un stat independent“, ne-a spus un angajat al Agenției ONU pentru Dezvoltare.

La câteva săptămâni după aceea, un șofer de taxi, Ismail al-Talabani, în vârstă de 51 de ani, a fost omorât în apropierea așezării Netzarin din Fâșia Gaza numai pentru că a îndrăznit să se apropie de o coloană de mașini a colonilor evrei aflată în trecere. Sabarin Balut s-a născut într-un taxi din Cisiordania în timp ce părinții ei tocmai se rugau să fie lăsați să ajungă la spital. Ea a fost scoasă din taxi fiind încă legată de mama sa prin cordonul ombilical, în râsul soldaților.

În martie 2001, am publicat o serie de fotografii cu copiii palestinieni omorâți de la izbucnirea Intifadei. La vremea aceea, Obai Daraj, un băiat de 8 ani care se juca în casă și care a fost omorât de un glonț intrat acolo din întâmplare, a fost ultima victimă. Ulterior, lui i s-au alăturat și alți tineri căzuți victime, israelieni, dar mai ales palestinieni. Cu câteva săptămâni mai înainte, pe data de 8 februarie, Ariel Sharon, a cărui vizită la Templul Muntelui provocase toate aceste incidente, era ales prim-ministru al Israelului.

Articol de Gideon Levy

https://www.haaretz.com/israel-news/.premium.MAGAZINE-the-second-intifada-20-years-on-thousands-died-in-a-struggle-that-failed-1.9185099

Traducerea:Rador