24 decembrie, ultima zi. Cum a reacționat Ceaușescu când a auzit că Ion Iliescu este noul lider

Scânteia, organul de presă al CC al PCR, a trecut de partea noii puteri. sursa: Arhiva EVZ

24 decembrie 1989. În ziua de Ajun a anului 1989, în timp ce românii experimentau pentru prima dată după decenii un Crăciun marcat de libertate, dar și de teroarea sângeroasă de pe străzi, timpul părea să fi încremenit într-o încăpere austeră a garnizoanei din Târgoviște. Dar în jur o lume se prăbușea...

24 decembrie, Ceaușescu între speranță și deznădejde

Departe de strălucirea congreselor și de rigoarea protocolului de stat, Nicolae și Elena Ceaușescu își trăiau ultima zi completă de viață sub o pază strictă, într-un birou transformat în celulă improvizată în cadrul UM 01417 din Târgoviște. Această zi de 24 decembrie a reprezentat pentru cuplul dictatorial o prăbușire brutală într-o realitate pe care refuzau să o accepte, fiind marcați de o paranoia alimentară profundă și de o incapacitate cronică de a înțelege că propriul lor sistem îi condamnase deja.

Dormiseră toată noaptea într-un transportor blindat, încadrat de alte două, de teama unor atacuri. Fusese frig, era amorțit și obosit, a încercat să-l convingă pe unul dintre ofițeri să ia două-trei transportoare și se forțează intrarea în București. Ceaușescu dorea să ajungă la televiziune să vorbească oamenilor, să se ducă pe Platforma IMGB/23 August și să discute cu muncitorii.

Atmosfera din interiorul unității militare era una de asediu psihologic, întreținută de zgomotul constant al focurilor de armă care răsunau în exterior. Nicolae Ceaușescu, hăituit de oboseală și de fluctuațiile glicemiei cauzate de diabet, interpreta eronat aceste rafale drept semnale ale unor unități loiale care ar fi venit să îl elibereze.

Elena Ceaușescu îl proteja

Din mărturiile ofițerilor Ion Mareș și Andrei Kemenici, aflăm că dictatorul oscila între momente de apatie și izbucniri de orgoliu, numindu-i pe militarii care îl păzeau „trădători” și „mercenari”. În tot acest timp, ferestrele biroului rămăseseră vopsite pentru a bloca orice contact vizual cu lumea exterioară, creând un spațiu claustrofob în care singura legătură cu restul țării era un aparat de radio și un televizor monitorizat cu atenție.

Elena Ceaușescu a asumat în acea zi rolul de protector agresiv, fiind cea care încerca să mențină o aparență de autoritate în fața celor care îi supravegheau. Frica de otrăvire devenise o obsesie centrală, soții refuzând aproape orice aliment oferit de bucătăria unității.

S-au mulțumit cu puțină pâine, brânză și ceai, Elena gustând uneori prima din porții pentru a se asigura că nu sunt letale.

Moment de furie când aude numele lui Iliescu

Un moment de cotitură psihologică s-a produs atunci când Nicolae Ceaușescu a aflat despre ascensiunea lui Ion Iliescu la conducerea noului organism de putere. Reacția sa a fost una de furie rece, catalogându-l pe fostul său protejat drept un spion străin și reproșându-i Elenei, într-un moment de rară sinceritate tensionată, că nu a fost eliminat la timp.

Locotenent-major Iulian Stoica, fost şef al Cercetării la UM 01417  Târgovişte, descrie, în declaraţia de martor, potrivit Adevărul, scena:

“Le-am povestit, la solicitare, soţilor Ceauşescu ce văzusem la televizor. (...) Când i-am spus despre Ion Iliescu, Nicolae Ceauşescu s-a înfuriat şi a spus: Cine mă!? Spionul ăla sovietic? uitându-se spre Elena Ceauşescu, repezindu-se spre ea, i-a spus: Tu nu m-ai lăsat să-l termin! Acum o să ne termine el pe noi.”

Această conștientizare a faptului că puterea fusese preluată de oameni din interiorul nomenclaturii a fost, probabil, singurul moment în care dictatorul a înțeles că nu se confruntă cu o simplă revoltă stradală, ci cu o răsturnare de regim orchestrată chiar de subalternii săi.

Starea de sănătate se deteriorează

Spre seară, starea de sănătate a cuplului s-a deteriorat vizibil, fiind solicitată intervenția unui medic militar. Examinarea a scos la iveală valori extrem de ridicate ale tensiunii arteriale pentru ambii inculpați, însă aceștia au refuzat medicamentația propusă, temându-se că pastilele ar putea fi o metodă de execuție mascată.

Noaptea de 24 decembrie a fost una albă, petrecută sub veghea permanentă a maiorului Ion Mareș, într-o tăcere întreruptă doar de gemetele clădirii lovite de gloanțe și de rugăciunile nespuse ale celor care știau că a doua zi va aduce deznodământul.

Fără să știe, în timp ce ei încercau să ațipească pe paturile înguste, la București elicopterele erau deja pregătite pentru zborul spre Târgoviște, purtând în ele completul de judecată și ordinul unei sentințe definitive.

Cum s-a decis organizarea procesului

În penumbra densă a sediului Ministerului Apărării Naționale, printre nori de fum de țigară și ecourile înfundate ale focurilor de armă ce sfâșiau noaptea de 24 decembrie 1989, s-a pecetluit destinul ultimului cuplu dictatorial al României. Într-o cameră de consiliu transformată în buncăr improvizat, grupul de decizie al noii puteri — Ion Iliescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru, Petre Roman și Gelu Voican Voiculescu — a tranșat soarta soților Ceaușescu printr-un verdict rostit înainte ca vreun judecător să îmbrace roba.

Nu a fost o dezbatere despre litera legii, ci un calcul rece de supraviețuire politică, în care „procesul simulat” a fost ales ca singura armă capabilă să reteze legăturile vechiului regim. Atmosfera era saturată de o tensiune electrică, în care necesitatea eliminării fizice a soților Ceaușescu devenise, în mintea celor prezenți, singurul preț acceptabil pentru legitimarea deplină a noii puteri.

Silviu Brucan, cel mai vehement susținător al eliminării

Silviu Brucan, arhitectul cinic al acestei soluții radicale, a condus discuția cu o mână de fier, invocând argumente politice și militare ce nu lăsau loc de întoarcere, în timp ce Ion Iliescu a acceptat scenariul cu o ezitare calculată, descrisă de martori ca o aprobare „cu jumătate de gură”, dar fără nicio opoziție reală.

În spatele ușilor închise, s-a recunoscut cu o onestitate brutală că regulile juridice elementare vor fi sacrificate, procesul urmând să fie doar o „impresie artistică” menită să ofere poporului o justificare pentru execuția ce trebuia să aibă loc imediat. Gelu Voican-Voiculescu, spiritul aventuros al grupului, cerea scurtarea oricăror formalități, în timp ce Petre Roman valida necesitatea unei eliminări care să pară, în ochii lumii, un act de justiție necesară și firească în acele momente de haos absolut.

Generalul Stănculescu primește ordin să organizeze procesul

Finalul discuției l-a adus în prim-plan pe generalul Victor Atanasie Stănculescu, chemat să devină regizorul tehnic al acestui teatru tragic. Instruit direct de Ion Iliescu, Stănculescu a primit misiunea de a organiza „tot ce trebuie”: elicopterele, echipa de execuție și completul de judecată ce trebuia să joace un rol prestabilit într-o piesă fără recurs.

În timp ce observatorii desemnați, Gelu Voican Voiculescu și Virgil Măgureanu, se pregăteau să supravegheze deznodământul, la sediul MApN s-a așternut o liniște grea, conștiința faptului că ordinea va fi restabilită printr-un asasinat legalizat fiind prețul tăcut plătit pentru zorii unei noi epoci.

Această ultimă zi de 24 decembrie rămâne un tablou al izolării absolute, în care luxul palatelor din Primăverii a fost înlocuit de un lighean cu apă rece și de privirea plină de ură a unor soldați care, cu doar câteva zile înainte, i-ar fi aclamat forțat.

A fost ziua în care istoria României a încetat să mai fie scrisă cu majuscule de către Nicolae Ceaușescu, transformându-l într-un simplu personaj tragic, captiv într-o cameră friguroasă, așteptând un Crăciun care avea să fie, în mod ironic, ultimul său act politic.